Păcatul, moartea, bolile și ispitele (4)

Cuvinte duhovnicești

Păcatul, moartea, bolile și ispitele (4)

    • Păcatul, moartea, bolile și ispitele (4)
      Foto: Lucian Filip

      Foto: Lucian Filip

Învățăm să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, ci să căutăm fără rușine mila Stăpânului, căci oricât de multe ar fi păcatele noastre, întotdeauna au o limită, dar mila lui Dumnezeu este nemăsurată. Fărădelegile noastre sunt ca niște cărbuni de foc, dar mila Domnului, ca noianul mării de largă. Așadar, câți cărbuni va stinge noianul cel mare al milei Lui? Și așa cum un pumn de nisip care cade în mare dispare, astfel păcatele oricărui trup pier în mulțimea îndurărilor Sale.

(1) De aici, așadar, învățăm să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, ci să căutăm fără rușine mila Stăpânului, căci oricât de multe ar fi păcatele noastre, întotdeauna au o limită, dar mila lui Dumnezeu este nemăsurată. Fărădelegile noastre sunt ca niște cărbuni de foc, dar mila Domnului, ca noianul mării de largă. Așadar, câți cărbuni va stinge noianul cel mare al milei Lui? Și așa cum un pumn de nisip care cade în mare dispare, astfel păcatele oricărui trup pier în mulțimea îndurărilor Sale. Căci nu poate fi biruită bunătatea Creatorului de răutatea făpturilor Lui. De aceea și unul dintre sfinți zice: „Să nu îndrăznești să-L numești pe Dumnezeu drept”, căci dreptatea Lui nu se arată în faptele noastre. Căci dacă ar fi doar drept, care dintre noi toți s-ar mântui? Dar acum dreptatea Lui este biruită de bunătatea Lui și faptele noastre nu sunt răsplătite după merit. Vezi pe fiul acela risipitor cum după ce a mâncat toată averea părintească, numai fiindcă a zis „păcătuit-am”, a fost întors la cinstea de fiu de mai înainte. La fel și cel ce a venit în cel de-al unsprezecelea ceas este socotit de mila Stăpânului casei împreună cu cei ce au trudit de dimineață, la fel și tâlharul pentru un singur cuvânt moștenește Raiul și mulți dintre cei ce au săvârșit toată răutatea, numai fiindcă s-au întors la Domnul, au dobândit mântuirea. Căci Dumnezeu este Preabun și nu ține minte răul, cerând numai îndreptarea noastră și tăierea răutății și astfel cu iubire de oameni izvorăște mila Lui revărsându-se.

(2) Așadar, să ne silim pe noi înșine, vă rog, la mărturisire, căci  „Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”[1]. De câte ori vei cădea, ridică-te, de câte ori vei păcătui, întoarce-te. Aleargă la Biserică, suspină, lăcrimează, bate-ți pieptul, osândește-te pe sineți, smerește-te înaintea Domnului Dumnezeului tău, pocăindu-te și mărturisindu-te, cu trudă și durere, și vei avea iertare. Nimeni nu te alungă din Biserică, nimeni nu te respinge, nimeni nu te leapădă, decât numai diavolul. El înfige cuiul deznădejdii, pizmașul și urâtorul de oameni, sfătuindu-te unele ca acestea: „Ai păcătuit”, zice, „de multe ori ai căzut, încercând multe și nu ai putut ajunge la măsurile virtuții. Nu vei putea să te depărtezi de păcat. Te-ai înfrânat și iarăși ai căzut, te-ai păzit în chip vrednic, și iarăși ai nelegiuit, pentru ce te înșeli omule? Așadar, încetează, că în zadar te trudești, măcar satură-te de păcat. Da, nu poți să dobândești cele de dincolo, măcar de cele pământești să nu te lipsești, să nu pierzi plăcerile și desfătările lumii, curvia, dezmățul, beția, râsul, cântecele cele desfrânate, și, pe scurt, toate desfătările cele trupești”. Acestea le zice vrăjmașul.

(3) Dar tu îngrădește-ți, iubite, urechile inimii și nu-l asculta pe cel ce însetează după pierzania noastră, ca să nu te ia cu el prin gândurile lui deșarte, înșelătorul și amăgitorul, dar spune către el cu îndrăznire: „Dumnezeu te va nimici pe tine cu toate gândurile tale, o, diavole, de Domnul Dumnezeul meu eu niciodată nu mă voi despărți, nici nu voi părăsi nădejdea mântuirii mele, atât timp cât trăiesc, cunoscând precis mulțimea milei și milostivirii Lui, dar tu "dacă iarăși vei putea, iarăși vei fi biruit și sfatul ce-l vei sfătui împotriva mea, risipi-l-va Domnul”.

(4) Căci niciodată de nimic nu se mânie Dumnezeu decât de aceasta, că atunci când cădem, nu alergăm la El. Căci zice: „Fie, ai căzut. Dar de ce nu ai venit la bunătatea mea, ca să te îndrept pe tine cel gârbovit[2]. Pentru ce nu vii imediat să-Mi vorbești prin rugăciune și mărturisire? Nu cumva te alung și Mă întorc de la tine? Nu cumva Mă scârbesc și nu te primesc? Vino la Mine, făptura Mea cea bună și iubită, fără teamă și nu te spăimânta. Nu cumva te ocărăsc? Nu cumva îți voi închide milele Mele? Oare nu Eu vă rog și strig: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați de păcate și Eu vă voi odihni pe voi?”[3]Nu ca un Tată te aștept și ard ca să văd mântuirea și pocăința ta? Pentru ce atunci, când păcătuiești nu alergi la bunătatea Mea? Pentru ce, când greșești nu vii la Mine, Cel Atotmilostiv? Oare nu am puterea să te iert? Nu cumva Mă tem de cineva? De aceea Mă mânii Eu, de aceea întristându-Mă, pedepsesc și osândesc spre învățătură, fiindcă păcătuind și putând să vă pocăiți și să fiți mântuiți, nu vreți, fiindcă greșind, ca niște oameni slabi și neputincioși ce sunteți, nu vă înțelepțiți ca să vă îndreptați, ci adăugați în chip fără de minte rău la rău și la păcat adăugați mândria și deznădejdea. Cât de mult i-am răbdat pe uriașii aceia în zilele lui Noe, cât timp arca a fost construită de el? Cât nu i-am rugat să se întoarcă și să se pocăiască și nu au luat aminte, până ce a venit potopul și i-a pierdut pe toți. Și nu cumva a fost vina Mea? Nicidecum. Ci a fost vina lor pentru faptul că pătimeau incurabil și erau nevrednici de iubirea de oameni. Iarăși în cazul sodomiților, câte nu am răbdat pentru necurăția lor, desfrânarea și spurcăciunea cea împotriva firii și nici măcar zece la număr din neamurile lor și din atâta mulțime de oameni nu s-au aflat înfrânându-se? De aceea i-am și prefăcut în cenușă, fiindcă nici nu mai puteam suferi duhoarea fărădelegii faptei lor. Mai presus de fire sunt îndelung răbdător, dar când voi vedea nevindecată răutatea, atunci și fără să vreau aduc tăierea. Căci atunci când un mădular e putred, adeseori și fără de voie medicul îl taie”.

(5) Păcătuiești? Dar fă și bine, ca să-L faci milostiv pe Judecător. Ai căzut? Dar prin milostenie vindecă fărădelegea. Nu pe unul să-l nedreptățești și pe altul să-l miluiești, ci miluiește-l pe cel pe care l-ai nedreptățit. Căci ce rost are să-l îmbraci pe unul și să-l dezbraci pe altul și să-l lași gol, suspinând împotiva ta către Domnul? Râzi adeseori, frate? Dar plângi și lăcrimează, rugându-i și pe sfinți să se roage pentru mântuirea ta. Și niciodată nu deznădăjdui ca să-l bucuri pe vrăjmașul și dușmanul mântuirii noastre. A întinat satana veșmântul tău? Scoală-te și spală-l. Te-a prăvălit pe tine azi în vreun păcat? Doboară-l și tu pe el mâine prin dreptate. Te aruncă vicleanul în păcat în fiecare zi? Și tu în fiecare zi nu înceta să te pocăiești. Și ce-i va fi lui mai mult spre câștig decât numai praf și pulbere? Ascultă pe cel care zice: „Nu există nimic egal sau mai mare decât îndurările lui Dumnezeu”, fiindcă cel ce deznădăjduiește pe sine s-a omorât. Dar tu, rămâi în nădejdea mântuirii tale, pururea rugându-te lui Dumnezeu.  

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] Mt. 11, 12.

[2] Ps. 144, 14.

[3] Mt. 11, 28. 

 

Traducere și adaptare:
Sursa:
Citește despre: