Patima mândriei

Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, vrednicie, ambiție - se ascunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului” orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti.

Întregul zbucium al lumii însângerate în care trăim astăzi își are obârșia în nebuneasca mândrie. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor căderi ale omului contemporan. Câți scriitori, câți filosofi, câți politicieni, câți cuceritori au uitat, orbiți de mândrie că, totuși, și ei sunt simpli muritori și au purces la săvârșirea de fapte mărețe și peste puterile lor! Și, înălțându-se împotriva lui Dumnezeu, și-au sfârșit sărmana lor viață ori în boli îngrozitoare, ori cu totul nimiciți, ori în deplină umilință, nebuni - și toți, dimpreună, în Iad! Domnul, celor mândri le stă împrotivă (Iac. 4:6). Duhul mândriei contrazice întotdeauna și nu vrea să primească învățătură de la nimeni. El este tiranic, foarte iubitor de sine și crâncen. Cel mândru ar vrea mai degrabă să i se ia viața decât să fie dat în vileag și umilit. El dorește să conducă, și să fie competiție. Vrea să fie asemenea lui Dumnezeu.

Un bătrân foarte cunoscător îl povățuia duhovnicește pe un frate ce se trufea la spovedanie. Iar acesta, orb fiind cu duhul, i-a zis: „Iartă-mă, părinte, dar nu sunt mândru.” Auzind acestea, preaînțeleptul bătrân îi răspunse: „Și ce altă dovadă mai vădită a patimii acesteia mai vrei, fiule, decât cuvântul ce l-ai spus: nu sunt mândru?

Neamul omenesc cel căzut al veacului acestuia nu vrea să recunoască mândria ca păcat, ci o socotește a fi o virtute. Atât de mult a încurcat omul înțelesul cuvintelor, încât nu batjocorește satanica mândrie, ci smerenia. El socotește a fi un lucru firesc atunci când cineva dă dovadă de mândrie. A fi mândru se impune ca o datorie și ca o pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca țel propria sa demnitate, să-și păstreze cinstea, să-și apere propria persoană.

Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, vrednicie, ambiție, se ascunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului” orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti. Și în văpaia „nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. Dacă mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu spune nicăieri: Fiți mândri asemenea Mie! Apărați-vă cinstea!, ci poruncește tocmai dimpotrivă: „Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt. 11:29), „ci de te va lovi cineva preste obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt” (Mt. 5:39). Nu, mândria este întuneric, iar întunericul nu are părtășie cu lumina! După cuvintele de Dumnezeu înțelepțitului Sfânt Ioan Scărarul, cel mândru nu are nevoie să fie ispitit de diavol, „căci el s-a făcut sieși și diavol, și vrăjmaș”. Precum iubește diavolul aurul, așa și cel mândru își apără patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, cum am spus, nici o mustrare. Iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul „cel ce alungă mustrarea își arată dragostea pentru păcat”. Pentru aceasta omul mândru de astăzi a ajuns la o cădere atât de adâncă, din pricina faptului că prin „nobila sa mândrie” a alungat orice îndrumare și a ascuns în spatele cinstei sale toate necurățiile!

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 185-186)

De la același autor

Ultimele din categorie