Erau câțiva călugări, tari la suflet și la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnăvirii de o boală infecțioasă în timpul îngrijirii fraților bolnavi.

Părintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.

S-a dăruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoză, i-a hrănit pe înfometați în timpul marii foamete din perioada de ocupație germană și, în sfârșit, a murit în 1948, după ce s-a îmbolnăvit și el – toate acestea fără să se plângă deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 16)