Pocăinţa nu este numai regret şi remuşcare ci este schimbarea felului meu de a fi şi de a vedea

Cuvinte duhovnicești

Pocăinţa nu este numai regret şi remuşcare ci este schimbarea felului meu de a fi şi de a vedea

    • Pocăinţa nu este numai regret şi remuşcare ci este schimbarea felului meu de a fi şi de a vedea
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Părerea de rău este sentimentul care urmează în mod firesc. Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconştient. Sufletul omului doreşte Binele, Adevărul, Frumosul, tinde spre ele, le caută, căci toate sunt de esenţă divină.

Venirea în sine este momentul de răscruce. Când tânărul (Fiul risipitor) şi-a venit în sine, a văzut, dintr-odată, realitatea din alt punct de vedere. Până atunci judecă toate prin sine şi pentru plăcerea şi binele lui aparent. Asemenea lui şi noi ne-am obişnuit să privim toate prin „eu” şi „pentru mine”. Pocăinţa cere în primul rând schimbarea acestei mentalităţi greşite. Pocăinţa este „mutatio mentis” – „metanoia” (în greceşte). Să nu mă mai văd pe mine şi lumea prin eul meu şi pentru plăcerea mea, ci să văd totul prin Dumnezeu Care m-a creat şi Care ştie pentru ce m-a creat. Să nu mai văd lumea ca fiind „a mea” ci s-o văd ca fiind lumea lui Dumnezeu iar eu să mă regăsesc în ea prin Dumnezeu. Privindu-ne astfel, vom vedea cât de jos am căzut.

Pocăinţa – „metanoia” este deci nu numai regret, remuşcare pentru un anumit păcat. Ea este mult mai mult, este schimbarea felului meu de a fi şi de a vedea, încât să ajung să detest tot răul din mine prin care m-am despărţit de Dumnezeu. Fără această schimbare interioară nu este posibilă nici o schimbare în viaţa noastră şi în lume. Numai în acest fel omul revine în adevărata sa poziţie faţă de Dumnezeu, faţă de lume şi faţă de el însuşi.

Părerea de rău este sentimentul care urmează în mod firesc. Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconştient. Sufletul omului doreşte Binele, Adevărul, Frumosul, tinde spre ele, le caută, căci toate sunt de esenţă divină.

 

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, p. 23)