Motivul pentru care doresc să insist asupra acestor cuvinte pe care le folosim în rugăciune se datorează faptului că, spre deosebire de limbile vechi, în toate limbile moderne cuvintele au căpătat semnificaţii specializate şi limitate. Adeseori folosim în rugăciune cuvinte care sunt deosebit de bogate, dar nu remarcăm adâncimea a ceea ce spunem, pentru că ne raportăm la sensul obişnuit al acestor cuvinte, deşi ele ar fi putut avea ecouri adânci în inimile noastre dacă le-am fi legat de alte lucruri pe care le ştim.

Aş dori să vă dau un exemplu care i-ar putea şoca pe cunoscătorii limbilor clasice, pentru că filologia presupusă de acest exemplu este de o calitate îndoielnică, dar pentru că acest exemplu este construit pe un calambur exprimat cu secole în urmă de Părinţii greci care-şi cunoşteau limba şi nu se jenau să facă un joc de cuvinte, voi profita şi eu de asta. Cei mai mulţi dintre noi întrebuinţăm cuvintele „Kyrie eleison", sau „Doamne miluieşte" în anumite momente ale vieţii. Suntem cel puţin conştienţi că ele există şi ştim cu aproximaţie ce înseamnă, în general, este vorba de un apel la Dumnezeu pentru milă, compasiune, pentru bunătatea inimii. Acum, motivul pentru care cunoscătorul de limbi clasice îmi poate găsi cusur şi mie, şi Părinţilor greci este că unii dintre ei au derivat „eleison" din aceeaşi rădăcină a termenilor greceşti pentru „măslin", „măslină", „ulei de măsline". Să lăsăm însă disputa pe seama specialiştilor, iar noi să cercetăm ce ne-ar putea spune cuvântul din perspectiva Scripturilor. Când spunem „Kyrie eleison" ne-am putea mulţumi cu gândul că este vorba de o cerere generală adresată lui Dumnezeu pentru milă. Dacă ar fi doar atât, formula nu ne va satisface, fiindcă nu ne putem preda viaţa în toate aspectele ei acestui „Doamne miluieşte", plus că în vorbirea obişnuită cuvintele acestea nu mai înseamnă mare lucru. Dar dacă ne gândim la măslin, la cel din Vechiul şi din Noul Testament, veţi înţelege următorul lucrul: prima dată când măslinul şi ramura de măslin sunt menţionate este la sfârşitul Potopului, când rămurica este adusă lui Noe de un porumbel. (Să fie acelaşi porumbel care se rotea deasupra lui Hristos în ziua botezului său?) Această ramură înseamnă că mânia lui Dumnezeu s-a sfârşit, că iertarea este oferită în dar şi că ne aşteaptă înainte un timp şi nişte situaţii noi. Aceasta a fost prima menţionare a măslinului. Numai că nu putem interpreta întotdeauna în felul acesta, pentru că nu este destul să avem un timp şi nişte posibilităţi noi la dispoziţie, dacă suntem împietriţi cu inima, dacă voinţa ne este paralizată sau dacă suntem neputincioşi cu mintea sau cu trupul atât în a discerne, cât şi în a urma această cale. Avem nevoie de vindecare, aşa că aminteşte-ţi acum de untdelemnul pe care Bunul samaritean l-a turnat peste rănile celui căzut între tâlhari. Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu va face cu putinţă pentru noi să ne folosim de încetarea mâniei Lui, de darul iertării ce ne este oferit şi cu adevărat de darul timpului şi spaţiului şi al veşniciei.

O altă imagine este cea a ungerii preoţilor şi regilor, a celor dintre israeliţi care erau chemaţi să stea pe pragul dintre lumea divină şi cea omenească, între unitatea şi armonia voinţei lui Dumnezeu şi diversitatea şi complexităţile - ca să nu mai pomenim tensiunile şi opoziţiile - lumii oamenilor. Pentru a fi în stare să stea în acel loc, omului îi trebuie ceva mai mult decât înzestrările proprii: îi trebuie un dar divin. Aceasta era semnificaţia ungerii preoţilor şi regilor. Dar în Noul Testament toţi suntem preoţi şi regi, iar vocaţia noastră de fiinţe umane şi de creştini întrece tot ceea ce ar putea omul să împlinească. Suntem chemaţi să devenim şi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos, temple construite pe un loc sfânt şi vrednic de Duhul Sfânt, şi părtaşi ai firii dumnezeieşti. Acestea sunt lucruri care întrec puterile omeneşti, şi totuşi trebuie să fim pe de-a-ntregul umani, în modul profund în care creştinul se gândeşte la umanitate raportându-se la Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Iar pentru a face aceasta avem neyoie de harul şi de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fost arătate prin actul întrupării.

Acum, dacă ne-am gândi cu aceeaşi simplitate - nu e nevoie decât de un dicţionar, o Biblie şi puţină reflecţie - şi dacă ne-am apleca la fel de simplu şi de direct şi asupra altor cuvinte pe care le folosim în rugăciune, atunci ele s-ar umple de sens. În felul acesta am putea deveni mai atenţi la ceea ce spunem, iar rugăciunea noastră nu va fi doar o înşiruire de vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decât un simbol al unor înţelesuri pierdute, în chipul acesta, ne vom fi gândit la situaţia în care ne aflăm înainte de a rosti „Kyrie eleison", adică „Doamne miluieşte, Doamne îndură-te de mine, Doamne toarnă dragostea Ta şi milostivirea Ta în mine".

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 79-83)