Dar el înțelege din propria mâncare că ți-ai dori și tu din bunătățile lui. Puteți zâmbi dar ce departe este vremea când pe la bloc întindeam din sărăcia noastră săracului vecin cu noi. Când felia de pâine dată cu ulei în strat subțire de tot era atinsă de doi grunji de zahăr ca primeau din auriul untdelemnului devenind ce l mai de preț „fel trei” la masa noastră. Când întindeam de un măr mușcat pe rând câteva zâmbete bune și hohoteam plini de bucurie în jurul câte unei înghețate. Posteam fără să știm. Mâncând veseli și cu bucurie din puținul ce ni se părea mult, enorm de mult. 

O să spuneți că nu știam rugăciuni și nici nu rosteam Paraclise de pe rost și așa și este. Dar nici o rugăminte a nici unui prieten nu era trecută cu vederea și boala unuia dintre noi devenea gravă întregii scări, ce zic, întregului bloc. Dacă unul din noi eram bolnav toți aveau boala noastră. Nu am să uit când, la un „vărsat de vânt” prietenii mei au schimbat terenul de fotbal de departe cu cel de sub geamul meu de la dormitor și când marcau câte un gol ridicau brațele în sus zâmbindu-mi. Nici nu mai știu dacă au învins sau au luat bătaie, dar împărțeau cu mine. Cu o duioșie fără seamăn, bucuria lor de a fi copii. Să nu mai spun ce durere se năștea când câte unul intram în spital pentru vreo boală. Nu. Nu știam să ne trimitem inimioare pe Iphone și nici nu făceam cu Doamna nu știu ce felicitări. Ci pur și simplu veneau sub geamul salonului- cocoțat arcă dincolo de pragul norilor- și făceau din mâna. Unora, vai, pentru ultima dată. Dar eram acolo. Umăr lângă umăr. Discreți și puternici. Cu duioșia copilului sărac. 

Nu am trăit postul ca un copil de la țară. Mereu am fost puștiul de cartier și adolescent de oraș. Nu aveam biserica aproape. Străbăteam jumătate de oraș până la cea mai apropiată, iar pentru cea din Șchei – un fel de „navă amiral” până azi – mergeam trecând prin tot Orașul și încă un pic. Nu ni se preda religie la școală dar nimic din ce predau profesorii nu tulburau încercarea noastră de a fi și a rămâne oameni. Nu dispuneam de cărți de religie frumoase și cu imagini să ne atragă dar aveam chipul bunicilor – strămutați oarecum pe vertical blocului – care luminau povestea lui Iisus cu seninătatea lor. Și ne transmiteau că Dumnezeu e duioșie. E duioșia plenară a iubirii. Uneori se auzea câte o înjurătură de om matur dar imediat se așeza o liniște ce pedepsea rostitorul. Și ani buni n-am auzit pe buzele copiilor – frați de bloc înjurătură ori cuvânt urât. Și nici o joacă nu era făcută să ne învingem între noi ci pur și simplu să învățăm că putem trăi împreună. 

Nu știu ce am pierdut. Poate că suntem prea „după manual” în cerințele noastre cotidiene și prea le vrem pe toate în linie. Uităm că perfecțiunea nu este cerință de Împărăție. Că Dumnezeu ne cere sfințenie nu perfecțiune. Noi știam „la perfecție” Luceafărul lui Eminescu ori teorema lui Pitagora, știam câte un basm pe care îl repovesteam ori pur și simplu jucau câte unii fotbal ori tenis  ori volei „la perfecție”. Pentru că toată copilăria era „joacă la perfecție” și luciurile mari creșteau în noi o dată cu noi. Și posteam fără să știm de nici unele. Posteam cu dragostea părinților privindu-ne drum pe jos către școală ori cu liniștea bunicilor ce ne așteptau, după câte o ploaie, cu ceaiul – neapărat de tei – neîndulcit, că nu prea aveam de nici unele. Dar aveam pe Dumnezeu la îndemână prin părinți și bunici. De la ei duioșia. De la Dumnezeu bucuria. 

La vremea de amestec de valori de acum cred, și mărturisesc, că duioșia postirii e cea mai de preț amintire care, înviată, îmi bucură viața. Și redobândesc seninătatea omului care mușca, în rând cu colegii mei de maidan, din mărul scos din tăcerea de aur a beciului... postul e vremea redobândirii duioșiei. Încercați!