Sunteţi o voce în rândul persoanelor interesate de o altfel de educaţie. Ce v-a determinat să alegeţi un alt drum decât cel al sistemului de stat? Care a fost momentul în care aţi decis să deschideţi o şcoală?

 Am predat în sistemul de stat timp de patru ani, în timpul facultăţii. Absolvisem Liceul Pedagogic şi, după cinci ani de practică în şcolile de cartier bucureştene şi încă patru ca educatoare şi învăţătoare, am avut ocazia să văd şi să simt toate neregulile ca pe lucruri extrem de contradictorii cu ce învăţasem în cărţile de psihologie şi pedagogie că ar conta, cu adevărat, în educaţia unui copil. Aveam imaginea unui învăţător atipic printre colegii mei de cancelarie. După terminarea facultăţii, am dat un interviu la una din şcolile private aflate la început de drum, în speranţa că pot găsi acolo libertăţile şi resursele la care visam. Aşa s-a întâmplat. Cu ei am crescut şi experimentat modele mai apropiate de nevoile de relevanţă ale copiilor. După un timp de maturizare, am considerat că pot face lucrurile şi mai bine. Aşa am decis să deschid o şcoală.

Cum vedeţi relaţia elev-profesor? Dar profesor-părinte? Cum este în multe şcoli şi cum ar trebui să fie?

Avem, din păcate, mentalitatea că învăţarea are un caracter strict corectiv şi de acumulare. De aceea, şcoala noastră are un puternic caracter directiv, totalitar. Copiii sunt nevoiţi să confirme şi să respecte ceea ce adulţii le trasează în program. Asupra actului învăţării nu este prea mult timp de reflecţie. Există un ritm sincron impus tuturor - cine nu ţine pasul e adesea considerat defect, greu de reparat. Cred că educaţia trebuie să fie un act de canalizare a energiilor copiilor. Acestora le plac mult ghidajul, liderii fermi şi adulţii care ştiu să impună reguli şi structură. Copiii iubesc puterea adulţilor, limitele şi predictibilitatea. Cu o condiţie: să simtă că participă la viaţa lor, că se află ei înşişi în posesia acestor reguli. Actul de învăţare trebuie iniţiat în clasă abia după ce copiii îşi revendică proprietatea asupra lui. Un profesor, după ce îşi declară obiectivele pentru lecţie trebuie să îşi invite mereu copiii să îşi numească propriile obiective, propriile beneficii. Tot ce apare ca predare ulterioară trebuie să se întâmple abia după ce fiecare dintre ei şi-a pus deja întrebări, are aşteptări, are interes să îşi măsoare el însuşi paşii spre progres. Părinţii trebuie să fie parte din această operă de modelare şi canalizare a energiilor cognitive, afective şi motrice ale copiilor. Conştienţi ei înşişi, de cine este fiecare dintre copiii lor, ce nevoi anume are, ce stil de învăţare, ce model de lucru i se potriveşte.

Tema generală a acestui an la Şcoala „Varlaam Mitropolitul“ este „performanţa“. Cum aţi defini performanţa? De ce avem nevoie, ca părinţi, cadre didactice şi elevi, pentru a obţine performanţă?

În pedagogia simplă de la clasă măsurăm rezultatele unui copil pe o scară de tip „Sub nivelul dorit - la nivelul obiectivelor - peste nivelul aşteptat“. Copiii performanţi sunt cei care, după ce au achiziţionat cunoştinţele şi competenţele propuse de un anumit capitol, să spunem, pot duce cunoaşterea, de la nivel pur aplicativ la unul creativ. Copiii care pot face din achiziţiile standard instrumente de cercetare, mijloace de investigare personală a realităţii, care găsesc soluţii realizând conexiuni proprii, pentru situaţii şi probleme inedite. De obicei, profesorul de rând îşi concepe lecţia până la jumătatea drumului cunoaşterii adevărate: el parcurge, probabil, metodic şi cu sârguinţă, momentele explicaţiei, demonstraţiei şi ale aplicării lucrurilor nou învăţate în contexte controlate, previzibile - de timp exerciţii şi probleme - aşa cum apar ele în manualele obişnuite. Un profesor care caută să stimuleze performanţa, adică gândirea de dincolo de rutina aplicării şi a exersării, ştie să creeze mai departe, în clasă, contexte în care copiii sunt provocaţi să vadă dincolo de stereotipurile de manual. Profesorii care îşi conduc elevii către gândirea critică, transdisciplinară, către protocoale de căutare prin încercare şi eroare. Abia după ce au stârnit în copii plăcerea şi misterul acestui drum cognitiv, profesorii pentru performanţă stabilesc, de regulă, programe organizate şi intense de lucru diferenţiat, accelerat sau aprofundat. Aşadar, în primă fază, ca să obţinem performanţă, avem nevoie de pasiune, curiozitate şi apoi de o înrolare la o disciplină de lucru pe care fiecare copil o îmbrăţişează conştient şi cu drag. În general, copiii cu potenţial pentru excelenţă sunt cei care au achiziţii bune de limbaj în primii ani de viaţă, copiii cărora li s-a citit mult, vorbit mult şi prezentat viaţa şi fenomenele ei cu entuziasm, mirare şi bucurie.

La conferinţă aţi ales un subiect foarte interesant - „Prejudecăţi şi adevăruri: cum creştem copilul pentru performanţă?“. Care sunt prejudecăţile legate de performanţă? Dar adevărurile? Ce ar trebui să ştie, la început, un copil legat de performanţă?

Una dintre cele mai nocive prejudecăţi despre copilul cu potenţial foarte bun este că acesta ar fi un loz câştigător pentru destinul lui şi al familiei lui. Bucuria provocată de speranţa unor medalii şi a notorietăţii sociale pot transforma familiile în medii lacome, centrate pe concurenţă şi însemne externe ale capacităţii copilului. De multe ori, copilul performant este sărbătorit incorect de profesorii şi părinţii lui: ca pe o excepţie, ca pe o sursă de mândrie şi orgoliu. Presiunile care se creează în jurul aşteptărilor de medalii, diplome şi onoruri distrug adesea stima de sine a copilului, indiferent de palmaresul său impresionant. Copiii performanţi nu prea sunt lăsaţi să greşească în România. Eşecurile lor fireşti, regresele normale pe care orice om capabil le experimentează la un moment dat sunt privite de comunităţile noastre şcolare ca pe dezamăgiri neaşteptate. Copilul etichetat ca fiind foarte bun, excepţional, olimpic sau laureat simte uneori eşecul ca pe o povară extraordinară, ca pe o diminuare a rolului lui de a-i face fericiţi pe ceilalţi. Ce trebuie să ştim despre performanţă este că ea are o mie de chipuri, iar cel vizibil la concursurile şcolare este numai unul dintre el.

Dacă ar fi să creionăm un portret, cum ar arăta un copil-campion?

S-au studiat adesea copiii excepţionali. Marea provocare a destinului lor este aceea că uneori pot dezvolta competenţe cognitive superioare, debalansate de lipsă de maturitate emoţională, afectivă, socială. Un copil-campion este un copil cu pasiune, cu bucurie de lucru, cu un program echilibrat între activităţile de ordin academic şi nevoile lui de împlinire afectivă. Copiii-campioni au ţinte bine definite, au viziune despre următorul pas în creşterea lor. Ei reuşesc să îşi canalizeze bine intenţiile, să facă din învăţare un act personal, asumat în totalitate. Niciodată nu poţi creşte un copil performant împingându-l sistematic de la spate sau lucrând împotriva voinţei lui.

Care formulare vi se pare mai corectă: profesor-campion sau profesor-mentor?

S-au modificat total paradigmele în învăţare, s-a modificat însuşi modul în care ne definim propria minte şi capacităţile ei. Ştiinţele cognitive au înflorit spectaculos în ultimii 20 de ani. S-a trecut de la educaţia prin obiective segmentate şi impuse din exterior, cea a unicei măsuri, axată pe cunoştinţe şi deprinderi la educaţia obiectivelor asumate de copii, integrate nevoilor şi personalităţii lor, stilurilor particulare de lucru, a inteligenţei ca mediu capabil de creştere continuă şi modelare prin autoreflexivitate şi metacogniţie. În contextul acesta, profesorul nu mai este omul din faţa clasei. El este cel care lucrează umăr-la-umăr cu elevul, ca antrenor şi mentor, ca individ capabil să inspire, să stimuleze, să angajeze şi să contrarieze.

Vorbiţi deseori despre modele. Cum se creează un model? Cum ne alegem un model atât din postura unui copil, cât şi a unui adult?

Modelele sunt surse inspiraţionale asupra cărora atenţia şi inima copiilor se îndreaptă spontan. Ele nu se aleg. Copiii sunt sau nu impresionaţi de o imagine, un destin, un cuvânt sau o faptă. Dacă repertoriul de oameni extraordinari, de destine alese - oferit de noi, în procesul de învăţare, este sărac, copiii se vor îndrepta natural către ce este mai strident, vocal şi vizibil în piaţă. Modele false au existat întotdeauna. Ele devin vizibile când nu există contraofertă. Un model se creează în orice oră şi la orice disciplină, dacă profesorul ştie să îşi planifice actul didactic cu obiective nu numai cognitive, dar şi de ordin afectiv şi etic. Copiii noştri nu prea au modele pozitive pentru că şcoala face educaţie doar de la gât în sus.

Aş schimba registrul şi aş trece într-unul personal. V-aş ruga să ne vorbiţi despre câteva dintre performanţele elevilor pe care i-aţi îndrumat, cum au ajuns în acel punct, cum l-au valorificat.

Un copil este performant nu numai dacă ia 10 plus. Există copii care se ridică de la 5 la 7 după o perioadă intensă de lucru îndârjit şi asumat. Eu şi pe aceştia îi numesc performanţi - adică pe indivizii care ştiu să se crească pe sine, să se ridice de jos, să îşi depăşească etichetele şi condiţia. Performanţi sunt toţi copiii care îşi fac din cunoaştere propriul design, propria reţea de convingeri, valori şi intenţii de explorare a lumii. Condiţiile reuşitei sunt pasiunea, competenţa şi altruismul. Oamenii performanţi sunt cei aşezaţi în centrul intenţiilor lor, care ştiu să gândească singuri, care au etică şi putere de a aduce valoare în vieţile celorlalţi. Toţi copiii pot face asta dacă simt că profesorii lor cred în ei, dacă ştiu că au o voce şi putere de decizie în vieţile lor şi ale comunităţilor care îi cresc.

Aveţi modele în viaţa dvs? Care sunt? Cum le-aţi ales?

Fiecare om, fiecare întâlnire, fiecare întâmplare este un model. Cred că fiecare dintre noi se află pe un drum al ajustării personale continue. Toate intersecţiile cu celălalt ne ajută să corectăm cursul destinelor noastre. Toţi suntem modele, unii pentru ceilalţi. Nu ne alegem modelele. Ajungem să ne oglindim în ele sau să le atragem, cumva, în viaţa noastră, pentru că avem lecţii de învăţat, adevăruri de câştigat. Copiii trebuie numai sprijiniţi să fie conştienţi, atenţi, alerţi şi treji. Restul se întâmplă de la sine şi mai ales în folosul lor.

Care este cel mai mare vis al dvs.?

Un centru educaţional care să reunească mai multe tipuri de şcoli şi resurse, ateliere şi experienţe de cunoaştere, profesori-ghid şi mentori la dispoziţia copiilor şi a alegerii lor. Un fel de teatru interactiv al celor mai performante experimente în educaţie, pe care tinerii noştri să îl experimenteze fără să mai fie înregimentaţi în bănci, rânduri şi şiruri rigide, fără să mai fie forţaţi să înghită răspunsuri la întrebări pe care n-au apucat niciodată să şi le pună. Acesta e cel mai mare vis mic pe care îl am. Cel mai mare vis mare este reformarea şcolii noastre. Prea multă inteligenţă moare acum în România. Prea mulţi copii cărora adulţi încăpăţânaţi şi mediocri le sting pasiunile, curiozităţile şi neliniştile - pentru că adesea ele îmbracă haina incomodă a nesupunerii.