„Ajutor!” – doar din priviri, un strigăt mut şi cu atât mai dureros al copiilor cu cel puţin unul dintre părinţi plecat peste graniţă. Cum să-i ajuţi? Simpla semnalare a problemei este complet insuficientă, doamna de la grădiniţă nu poate şi nu va fi niciodată mama, lacrimile lasă urme adânci în inimile nevinovate şi banii nu vor compensa niciodată absenţa.  

„Mama mea este în Italia. Ştii cum se spune «pa» în italiană? Ceao! M-a învăţat mama, am vorbit cu ea la telefon. Şi… şi… şi a spus mama că, dacă sunt cuminte, vine să mă vadă. La vară. Dacă are bani.”

Urmează odihna de la prânz. Urmează un somn zguduit de suspine, după care două mânuţe se agaţă de gâtul doamnei, faţa plină de lacrimi se îngroapă la pieptul ei, pentru ca apoi disperarea sa capete glas: „Mama mea…, mama mea…, mama mea nu mai vine niciodată acasă!”

Există 13 standarde privind dezvoltarea socio-emoţională; multe şi intangibile, fără stabilitate în mijlocul familiei – şi nu marea familie europeană, ci „familia” aşa cum o înţelege copilul şi din care, într-o lume normală, nu lipsesc părinţii. Realitatea este că femeia găseşte mai uşor un loc de muncă şi la fel de adevărat este că îi vine greu să se întoarcă la grija pentru ziua de mâine aici, în România. Însă Europa reprezintă, la vârsta preşcolarităţii, un tărâm al poveştilor. Ignorând nevoia acută de bani a părinţilor, viaţa merge mai departe de una singură, copilul creşte cum poate, acumulând frustrări, neîmpliniri, amintiri ale unui loc mereu gol, la fiecare serbare; îşi plânge dorul în somn, fără să înţeleagă ce şi de ce îl doare atât de tare; îşi invidiază colegii pe care îi vede alintaţi în uşa sălii de grupă de mâna mângâietoare a mamei şi ajunge să-i urască; învaţă o limbă străină, devenită a mamei, prin telefon. Iar mama ajunge să-şi întrebe copilul, în mijlocul conversaţiei telefonice, alungind vocala „a” la nesfârşit: „aaa… como se dice la voi...?” Şi va veni momentul când copilul, maturizat înainte de vreme, îi va răspunde „Se spune acasă, mamă! Când vii acasă?”

Încercăm, zilnic, să ameliorăm sentimentul de înstrăinare pe care îl resimt cei mici faţă de părinţii lor plecaţi la muncă în străinătate. E greu, e pustiitor sufleteşte, e un demers complex, mare consumator de energie şi de dragoste.

Un ajutor s-a dovedit a fi Părintele ceresc, pe care copiii Îl îmbrăţişează cu drag şi Îl ascultă cu ochi mari, sinceri şi nevinovaţi când îi învăţăm câte o rugăciune sau câte un cântec religios, pe care îl interpretează cu pioşenie, privind spre icoană: „Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamănă întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul…”

Nu ştiu în ce măsură conştientizează ei nevoia de Dumnezeu... Cert este că resimt lipsa dragostei părinteşti în totalitatea ei, astfel că  Îl caută pe El. În final, că vor regăsi sau nu dragostea părinţilor plecaţi „să facă” bani, că vor găsi sau nu puterea să-i înţeleagă şi să-i ierte, credinţa le va rămâne, pentru totdeauna, punctul de sprijin – pentru că Dumnezeu nu va uita niciodată limba română.

(Simona Acsente, educatoare, Botoşani)