Părintele Eusebiu era îngăduitor, dar și aspru, acolo unde trebuia. Spre exemplu, atunci când, în Ioc de pocăință, de părere de rău, vedea egoism și duh pretențios, răspundea:

– Acestea pe care le spui tu acum, îți deschid cumva porțile Raiului? Nemulțumirea ascunde în spatele ei egoism. Dumnezeu nu te va întreba dacă te-au iubit ceilalți. Tu îi iubești?... Și dacă îți va spune Dumnezeu într-o zi că nu ai dreptate? Pune-ți jos sinea egoistă și lovește-o cu putere... Să ne luptăm cu sinea noastră. „Netrebnico!”, să-i zicem. Să ne fie silă de sinea noastră. Să vezi atunci, se revarsă iubirea peste toți oamenii!

Egoismul dărâmă toate virtuțile, ca un buldozer. Nemaipomenit de bine este să avem simțământul că suntem un nimic. Altfel, dacă noi credem că avem virtuți, fie și numai puțin, ne umflăm de egoism... De egoism nu numai să ne fie silă, ci să-I și urâm... Domnul este întotdeauna alături de sufletul smerit.

(Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm Cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 10-11)