Soţul cel bun este acel care suportă neputinţele soţiei lui (nu cel care o înjură şi o alungă). Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne învaţă iarăşi: „Atunci când femeia ta îţi spune un cuvânt greu, n-o rabzi, în timp ce desfrânatei te închini, chiar când te pălmuieşte. Nu! Să nu adresezi injurii femeii tale, să nu te faci şi tu femeie! Şi să nu crezi că pierzi când te ocărăşte femeia ta. Pierzi când tu o ocărăşti şi aceasta rabdă. Atunci tu te ocărăşti! Să rabzi injuria este un semn că eşti bărbat puternic, pentru că semnul bărbaţilor puternici este să-i îngăduie pe cei neputincioşi” (Cuvânt la legătura sfântă a Nunţii). Şi din nou: „De ce Dumnezeu te-a pus cap femeii? Ca să suferi neputinţele făpturii pe care o conduci. Deci, fă-ţi vădită stăpânirea!”

Într-o zi, capricioasa Xantipa l-a ocărât pe bărbatul ei, filosoful Socrate. Acesta tocmai se pregătea să iasă din casă. Când cobora scările, femeia lui l-a udat cu o căldare de apă. Şi Socrate i-a întors-o în glumă: „Mă aşteptam ca după atâtea tunete să înceapă şi furtuna (cataclismul).” Şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur adaugă: „Iar noi, creştinii, sărim şi ne certăm mai rău decât măgarii” (Omilia 87, 3 la Evanghelia Sfântului Matei). Prin urmare ce îndreptăţire vom aduce noi, care ne împătăşim cu Preacuratele Taine, dar ne arătăm mai răi şi decât idolatrii? (Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Omilia 84, 3 la Evanghelia Sfântului Ioan).

(Arhim. Vasilios Bacoianis, Căsătoria, Editura Tabor, Bucureşti, 2010, pp.79-80)