Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu...

Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva

Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu...

    • Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu...
      Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu...

      Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu...

Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu, iar fericitul ei cort, unii iubitori de Dumnezeu, predându-l mormântului, l-au pus împreună cu străinii. Căci nu s-au vestit nimănui cele despre ea până la sfârșit. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească așa cum se cuvenea, nu a îngăduit să fie acoperite de uitare cele ale ei, ci a rânduit să fie aflate moaștele ei întregi, și numele, și cine era, și din ce țară era, și cum a luptat lupta cea bună după Dumnezeu, ca să fie învrednicită de toată cinstea cuvenită.

Pentru aceea, încrezându-se cuvintelor îngerului pe care îl văzuse, a plecat către cetatea care împărățea peste celelalte, întru care a petrecut la fel ca în pustie prin tăria rugăciunii și prin nevoințele cele după Dumnezeu. Și nu au putut tumulturile, și tulburările, și zgomotele cetății să zdruncine tăria cugetului ei. Și a venit mai întâi la vestita și slăvita Biserică a Sfintei Înțelepciuni a lui Dumnezeu (Sfânta Sofia), apoi  vizitând toate mănăstirile și așezările de fecioare și locașurile sfinte, cu postiri și privegheri și rugăciuni, Îl slujea pe Hristos, Împăratul ceresc. Și cinstindu-i pe toți sfinții, aduna, ca o albină însuflețită, virtuțile tuturor monahilor care trăiesc după Dumnezeu și le strângea pe toate cu înțelepciune în comoara sufletului ei. A ajuns astfel și la Biserica din Vlaherne, acolo unde era slăvita icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, de cum a văzut-o cu ochii, îndată s-a aruncat înaintea ei, grăindu-i cu lacrimi: „Întru tine îmi pun toată nădejdea mea, Stăpâna și Doamna întregii lumi, ceea ce ești mai cuprinzătoare decât cerurile, mai cinstită și mai slăvită decât ființele cele de foc, nu mă lepăda pe mine, roaba ta, care din tinerețile mele am urmat și am slujit Fiului tău și Dumnezeu. Nu am altă nădejde, nu am alt acoperământ. Tu ești nădejdea și acoperământul meu, tu ești povățuitoarea și ocrotitoarea mea, păzitoarea vieții mele și turn neclintit. Cât timp am locuit în pustie, pe tine, Doamnă, te-am avut însoțitoare, iar acum sunt în lume. Ce alt ajutor voi avea, afară de tine, Preanevinovată Stăpână? Fii mie, smeritei, împreună călătoare și cârmuitoare, călăuză și scăpare și întărire”.

Aceste rugăciuni aducându-le din suflet Născătoarei de Dumnezeu și punându-și toată nădejdea în ea, s-a întors în patria ei și a locuit acolo ca o străină și întru totul necunoscută. Căci se tăinuia pe sine, ca să nu fie cunoscută de cineva. Trecând mult timp și locuind în Epivate, a împlinit toate nevoințele cele după Dumnezeu și faptele bune, post peste post, înfrânare peste înfrânare și virtute peste virtute neobosit adunând. Nu a fost trecută cu vederea, ca să nu cunoască mai dinainte și plecarea ei la Domnul. Căci i s-a arătat ei iar tânărul acela luminos și strălucit care i se arătase și mai înainte, vestindu-i urcarea ei la ceruri și încredințând-o că va fi împreună călător cu dânsa. Și arătându-i acestea, încurajând și dând îndrăznire sfântului ei suflet, iarăși s-a făcut nevăzut. Iar ea, ațintindu-și ochii sufletului și ai trupului către ceruri, Îl cheamă pe Hristos, Stăpânul ei: „Iubitorule de oameni, Stăpâne, zicea, nu trece cu vederea pe roaba Ta, care pentru numele Tău cel sfânt a lăsat toate și a urmat Ție, ci trimite înger de pace, ca să ia în tihnă sufletul meu și să nu fie stăpânit la ieșirea lui de duhurile cele viclene și necurate, și învrednicește-l să stea cu îndrăznire înaintea înfricoșătorului Tău scaun de judecată, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.

Acestea rugându-se slăvita fecioară, a încredințat sufletul ei lui Dumnezeu, iar fericitul ei cort, unii iubitori de Dumnezeu, predându-l mormântului, l-au pus împreună cu străinii. Căci nu s-au vestit nimănui cele despre ea până la sfârșit. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească așa cum se cuvenea, nu a îngăduit să fie acoperite de uitare cele ale ei, ci a rânduit să fie aflate moaștele ei întregi, și numele, și cine era, și din ce țară era, și cum a luptat lupta cea bună după Dumnezeu, ca să fie învrednicită de toată cinstea cuvenită. Așadar, un oarecare cuvios stâlpnic, care își săvârșea pe un stâlp lupta cea după Dumnezeu, își ducea liniștit viața numai lui Dumnezeu slujindu-I, și numai cu El grăind, și de El desfătându-se, cu El petrecând rugându-se ziua și noaptea. Dar un corăbier, molipsindu-se pe drumul călătoriei lui de boala ciumei, a murit și, fiind aruncat în mare de tovarășii lui, zăcea neîngropat, fără grija cuvenită îngropării, nu departe de stâlpul pe care locuia mai sus pomenitul stâlpnic. Dar când acesta s-a umflat și s-a umplut de duhoare, nu numai pe cei din împrejurimi, ci pe însuși stâlpnicul acela l-a silit să se coboare de pe stâlp. Așa de mare era puterea împuțiciunii. A ridicat atunci glasul stâlpnicul de pe stâlp către oamenii care se întâmplau pe acolo, și purtând grijă ce să facă în privința trupului aceluia prea împuțit, a zis: „Groapă prea adâncă săpați și aruncați-l acolo pe acesta și apoi acoperiți-l și astfel vă veți izbăvi și pe voi de duhoare și pe mine mă veți cruța a mă coborî de pe stâlp”. Crezând, așadar, acestuia și săpând groapă la mare adâncime, au dat de preasfintele moaște ale Cuvioasei, izvorând atâta bună mireasmă, încât a covârșit nesfârșită duhoarea aceea care ieșea de la corăbierul acela mort, iar mirosul mirului s-a răspândit în văzduh, încât s-au uimit toți de acea bună mireasmă care pe neașteptate s-a vărsat cu îmbelșugare și i-a făcut pe toți să strige „Doamne, miluiește”! Toți s-au bucurat de aflarea moaștelor, dar cei mai mulți s-au mâhnit că nu știau cine este.

[Extras din Viața și petrecerea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea nouă, cea din Epivate, scrisă de Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor (Cod. Patriarch. 161, f. 54-66)]