Mărturia unui tânăr care plânge după „simplitatea pierdută”

Minuni - Vindecări - Vedenii

Mărturia unui tânăr care plânge după „simplitatea pierdută”

    • Mărturia unui tânăr care plânge după „simplitatea pierdută”
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Am cunoscut-o pe Sfânta Parascheva în împrejurări grele. Aveam 17 ani, eram elev în clasa a Xl-a. Abia ieşisem din spital. De fapt, urma un lung şir de internări repetate şi investigaţii medicale; dureri îndelungate îmi limitau, efectiv, mişcarea fizică. Încet, mi s-a dezvoltat sentimentul de frică. O frică tare şi mare; pur şi simplu frică. Şi eram mic, naiv, sincer, dar şi curat. Ţin minte că i-am făgă­duit, în naivitatea mea, Cuvioasei că, dacă mă vindecă, îmi păstrez fecioria şi n-o să am vreo relaţie trupească până am să mă-nsor. Înce­puse să se cuibărească foarte tare frica în sufletul meu de adolescent. Ciudat, dar tânjesc după anii aceia. Îmi vin în minte cuvintele lui Ernest Bernea: „Sim­plitate pierdută”.

Sfântă Parascheva, scriu aceste rânduri ca să-ţi mulţumesc pen­tru ajutorul dat. Acolo, la Mitropolie, se cere să scriem despre cum ne-ai ajutat tu (...) şi nu pot rămâne indiferent; altfel, m-ar mustra conştiinţa sau chiar tu. Dacă va fi de folos vreun cuvânt de aici, îndrumă-mi peniţa.

Am cunoscut-o pe Sfânta Parascheva în împrejurări grele. Aveam 17 ani, eram elev în clasa a Xl-a (...). Abia ieşisem din spital. De fapt, urma un lung şir de internări repetate şi investigaţii medicale (...); dureri îndelungate îmi limitau, efectiv, mişcarea fizică. Încet, mi s-a dezvoltat sentimentul de frică. O frică tare şi mare; pur şi simplu frică. Şi eram mic, naiv, sincer, dar şi curat. Ţin minte că i-am făgă­duit, în naivitatea mea, Cuvioasei că, dacă mă vindecă, îmi păstrez fecioria şi n-o să am vreo relaţie trupească până am să mă-nsor. Înce­puse să se cuibărească foarte tare frica în sufletul meu de adolescent. Ciudat, dar tânjesc după anii aceia. Îmi vin în minte cuvintele lui Ernest Bernea: „Sim­plitate pierdută”.

În intermitenţele durerilor şi neputinţei fizice, începeam să mă văd mic, neputincios; aveam deci nevoia unui sprijin, să mă ajute cineva să rezist şi suferinţei psihice, pe care o suportam alături de cea fizică: „Ce-o să se-ntâmple cu mine?”, „Mă voi vindeca vreodată?”, „Cum o să rezist..?”.

Începusem să aplic ceea ce citeam în cărţi, în special în volumele Părintelui Cleopa. Fără să am intenţia, m-am văzut cu un program foarte bine structurat. Astfel, dimineaţa, tata ne ducea cu maşina la şcoală, pe mine și pe sora mea. Eu aveam cursuri de la 9.00, dar tata ştia că de la 7.00. Ne lăsa pe amândoi în curte, pleca, iar eu mă făceam că merg la alimentara din colţ, după un pachet de biscuiţi. Anca intra la ore, iar eu porneam aventura. Timp de un an, nimeni nu s-a prins de ceea ce faceam! Mă îndreptam spre Mitropolie. Pe drum, în curte, dădeam pachete de mâncare la săraci (era mâncare sustrasă din frigider, dimineaţa, înainte de plecare; luam des borcane din cămară, pe care le umpleam, pe ascuns, în zece minute, cu borş, mâncărică de cartofi, varză etc., puneam alături și câteva felii de pâine).

În vremea aceea, n-am judecat nici un cerşetor. Dădeam cu bucu­rie, de parcă eram premiat pentru asta. Cred că şi copila Filofteia, sfânta ce urma să fie, făcea la fel. Aveam chiar cerşetorii mei pre­feraţi, abonaţi. Apoi, mergeam în Mitropolie. Nimeream, de obicei, la utrenie şi stăteam cuminte în genunchi şi ascultam. Ce-i drept, mă lua des somnul, dar mă străduiam să rezist.

Înainte de slujbă, mă rugam la Cuvioasa: aveam locul meu, la capul ei, așezat în genunchi (...), strângând puternic un picior al raclei. Mai întâi, pentru a-mi face curaj, îngenuncheam la câţiva metri în spate şi mă rugam acolo. Făceam metanii, vorbeam în cuvintele mele. La dreapta îl aveam în icoană pe Sfântul Nicolae; abia apoi, în genunchi, mă apropiam de Sfântă şi plângeam. Plângeam foarte mult, cu inima plină de bucurie. Plângeam mai mult când durerile nu încetau şi mă deranjau în copilăria mea. Strângeam tare, tare piciorul raclei sale şi mă încordam să simt rugăciunea mea. Ştiam că dacă rugăciunea nu e simţită, degeaba o fac. Uneori n-aveam nici batistă la mine, îmi curgea nasul, şi-mi murdăream mânecile hainelor, pentru că altă soluţie nu era. Mă simţeam un privilegiat, un mare om, că stau acolo, în genunchi, la capul Sfintei. Mă întrebam de ce lumea stă la rând, când, uite, eu sunt atât de aproape de ea. Şi mă ridicam de acolo atât de uşor şi uşurat!

Plecam spre şcoală, apoi, în drum, treceam şi pe la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”. Nimeream la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şedeam de fiecare dată în spate, în genunchi, o vedeam pe Maica Domnului din altar cu Pruncul în braţe şi mi se părea că îmi cântă îngeri de la strană. Apoi plecam spre școală, pentru că la 9.00 începeam orele.

Aşa am ţinut-o un an. Au urmat alte dureri, internări în spital, in­tervenţii chirurgicale, externări, urmate de noi internări. Am terminat liceul, apoi facultatea, şi am început să lucrez.

Acum... îmi vine greu să mai plâng. Trec pe lângă cerşetori şi nu le mai dau borcane cu borş; ori, dacă trec, cân­tăresc darul meu şi judec faţa omului.

Acum, stau la rând la Cuvioasa şi... citesc din acatistul ei. Ajung la raclă şi primul lucru pe care-l fac este să apuc piciorul de metal al raclei şi să-l strâng puternic şi nu-mi vine să-i mai dau drumul şi-i mulţumesc Cuvioasei pentru ajutorul dat atunci. Abia apoi mă rog pentru altceva. Şi mă uit la capul ei şi revăd locul în care stăteam în genunchi în copilărie, dar pe mine nu mă mai văd curat, naiv, simplu. Ţin strâns piciorul raclei şi vreau să nu-i mai dau drumul, pentru că nu mai pot întoarce timpul, pentru că am pierdut simplitatea, iar acum mă stăpâneşte păcatul.

Acum nu mai aud îngeri la „Trei Ierarhi” şi nu mai stau în spatele bisericii, ci în faţă...

Atunci puteam sta o oră la racla Cuvioasei să plâng, acum nu rezist nici zece minute să-i mulţumesc. Simplitate pierdută... (Cătălin P., 27 ani, laşi)

(mărturie extrasă din cartea Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011)