Preacuvioase Părinte, credința nu este un dar?

Nu, nu este dar. Să ai credință în Dumnezeu, în cazul bolii, înseamnă să ai voință de a te vindeca. Dacă tu crezi că pastila pe care o iei te poate ajuta, atunci te va ajuta. Dacă tu crezi că rugăciunea ta smerită va fi ascultată și primită, atunci așa va fi. Trebuie să înțelegem pentru ce ne rugăm. Noi deseori zicem din gură și cu gândurile suntem în alte părți, căci diavolul nu doarme niciodată, permanent ne dă de lucru, vine cu război asupra noastră. Dar nu trebuie să ne lăsăm întunecați sau să cădem în deznădejde.

Dar dacă în unele momente ale bolii omul se simte copleșit, ce să facă atunci?

Atunci să se roage. Bineînțeles, se duce și la spital. Dar să se roage și el, să se roage și preoții pentru el, că așa se poate ridica. Dumnezeu nu ne uită, dar și noi trebuie să ne rugăm Lui. Dacă noi nu avem credința noastră în Dumnezeu, atunci suntem pierduți. Trebuie să avem această comunicare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinții care și-au lăsat sfintele moaște aici, pe pământ, ca noi să ne închinăm lor și să le cerem: „Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos pentru cutare sau pentru mine însumi!”.

După orice înnourare, după orice furtună, iese și soarele. Și pastilele pe care le luăm sunt un fel de ajutor pentru noi, dar în primul rând este credința. Dacă noi ne rugăm și credem cu adevărat că ne facem sănătoși, atunci se poate să ajungem la unirea credinței. Dar, în schimb, dacă noi ne lăsăm și de pastile, și de credință, în primul rând, atunci nu facem nimic.

Atunci când un om vine la mărturisit, mi-aduc aminte și de păcatele mele. Și după ce îmi spune păcatele sale, îl mai întreb și de altele. Și-mi spune: „Nu, Părinte, n-am făcut asta sau cealaltă”. Și-mi zic: uite, sunt oameni pe fața pământului mai buni și mai luminați de Dumnezeu decât mine, pentru că ei sunt mult mai credincioși decât mine. Adică eu am făcut păcatul acesta cu conștiință și el nu l-a făcut.

Importanța răbdării preotului cu cei care nu știu de Dumnezeu

Am întâlnit foarte mulți oameni în spital. Am întâlnit și credincioși, care m-au marcat prin credința lor, și am întâlnit și oameni care habar n-aveau de credință și-mi spuneau: „Părinte, vreau și eu să mă împărtășesc./ Da, omule, dar matale trebuie să postești, să te mărturisești. De când nu te-ai mărturisit?/ Păi, niciodată”.

Și îi sfătuiam pe aceștia: „Ține trei zile de post și apoi mergi la preotul tău pentru Spovedanie și Împărtășanie. Nu e chiar așa de ușor cu Împărtășania. Îl iei tu pe Hristos, dar dacă după aceea te duci afară și pui țigara în gură sau te-apuci de scuipat pe jos, atunci ce-ai mai făcut?”

Se-ntâmplă că unii nu au fost la biserică niciodată, nu au avut vreo legătură cu Dumnezeu. Au fost crescuți de părinți doar așa, de-a valma, și din această cauză ei nu știu nimic. Cu aceștia e nevoie de multă răbdare.