Și într-adevăr, dacă rămâi, te simți chiar mai bine decât acasă în intimitatea muntelui și a bisericii de lemn de pe fereastra căreia se vede vârful Toaca.

Părintele Zosima cunoaște muntele, îi știe ascunzișurile și-ți înșiră cu ușurință toate locurile dimprejur. Păsările și unele animale îi sunt tovarășe în desele sale călătorii de la Schitul Stănile spre mănăstirea de pe vârful Ceahlăului. Au fost vremuri în care făcea și patru drumuri pe zi, atunci când se transportau cu caii materialele de construcție pentru Casa „Panaghia”.

A ajuns pe muntele Ceahlău prima dată în viața sa într-un sfârșit de decembrie și se simțea de parcă trăise aici dintotdeauna. Își găsise liniștea. „Dacă nu-ți găsești pacea sufletească, nu-ți tihnește nimic, poate să-ți dea și aur, nu stai”, spune Părintele Zosima.

Iată câteva frânturi din povestea cuvioșiei sale:

„Era în anul 1993, luna februarie, când am plecat la o mănăstire în Botoșani, la Balș, la 15 kilometri de casă, cu încă un văr de-al meu. Pe el îl lăsaseră părinții să stea o săptămână, să vadă despre ce e vorba. Mie mi-au spus să mă întorc înapoi după slujbă, însă eu m-am gândit să rămân până a doua zi. Nu era zăpadă în anul acela, dar în noaptea aceea de duminică spre luni ninsese de un metru. Am rămas blocați acolo. Nu erau telefoane și nu puteam să-i înștiințăm pe părinți în vreun fel.

După trei săptămâni a venit tatăl meu și tatăl vărului meu, aducându-ne bagaje cu toate cele de trebuință și haine. Ne așteptam să ne certe, dar n-a fost așa. Nu ne-au mai chemat acasă. Asta a fost așa, ca o minune, nu știu cum să-mi explic. N-au spus nimic. În timpul acesta ne rugaserăm, căci noi ne doream să rămânem amândoi în mănăstire. Iar atunci când am împlinit 15 ani aveam două luni de când intrasem în mănăstire. Apoi am fost nevoit să plec la Mănăstirea Lacuri de lângă Hârlău.”