„Într-o mănăstire mică trebuie să le faci pe toate: de la tractor până la calculator”

Interviu

„Într-o mănăstire mică trebuie să le faci pe toate: de la tractor până la calculator”

    • „Într-o mănăstire mică trebuie să le faci pe toate: de la tractor până la calculator”
      Foto: Maria Burlă

      Foto: Maria Burlă

„Pentru mănăstiri nu e atât de importantă restaurarea, pe cât este popularea lor cu viață duhovnicească, cu viață liturgică, pentru care au fost dăruite dintru început, pentru rugăciune neîncetată, așa cum a rămas și dorința voievozilor încrustată în pisanii”, afirmă Părintele protosinghel Iosif Chiriac, starețul Mănăstirii Tazlău din județul Neamț.

Preacuvioase Părinte Stareț, ce ne puteți spune despre Mănăstirea Tazlău, așa cum ni se înfățișează ea astăzi?

Dăm slavă lui Dumnezeu că suntem într-o mănăstire de-a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, că pășim pe locul unde a pășit voievodul. Dăm slavă lui Dumnezeu că Mănăstirea Tazlău are aproape 518 ani de existență neîntreruptă, la măsura posibilităților actuale, de doi viețuitori.

Gândul fiecărui om este să vrea mai mult. Gândul unui stareț ‒ să aibă o obște. Dar cine nu se mulțumește cu puțin, nu se va mulțumi nici cu mult. Probabil că așa e voia lui Dumnezeu. Sau, cum a spus și ctitorul acestei mănăstiri, când a pierdut bătălia de la Războieni, „pentru păcatele mele”, la fel și eu, așijderea. Dar biserica cea vie este importantă, biserica sufletească.

Slavă Domnului că biserica Mănăstirii Tazlău nu a fost închisă în 1959, ci a fost transformată în parohie. Pe de o parte e bine, pe de alta e rău. În orice mănăstire, în orice biserică-monument vei pătrunde, care în trecutul ei a fost și parohie, se constată un regres. Dar tot e mai bine așa, căci dacă s-ar fi transformat într-un muzeu, viața liturgică nu ar mai fi existat deloc.

De cât timp sunteți aici, la Tazlău?

De zece ani. Practic, eu sunt al treilea stareț de la redeschiderea Mănăstirii Tazlău, în 1993. În acel an s-a redeschis, funcționând și ca parohie. Am fost trimis de fostul mitropolit, neștiind și necunoscând ce există la Tazlău. Veneam de la Mănăstirea Bisericani.

Aici, la Tazlău, au fost doi preoți parohi. Comunitatea este foarte mare, are aproape 3000 de locuitori. Biserica mănăstirii a fost biserica satului, unde s-au botezat și s-au cununat oamenii; cimitirul lor este și el aici. De aceea la Tazlău sunt probleme. Există reminescențe de parohie, pentru că a fost biserica lor.

Sătenii își revendică ceva?

Nu neapărat ca posesiuni teritoriale sau economice, ci faptul că „biserica este a noastră, a tăzlăuanilor”, „este biserica noastră de suflet”, în care ei nu au făcut nimic, ba mai mult, și actualmente o ponegresc prin comportamentul lor și prin respectul care lasă de dorit asupra călugărilor. Pentru mine și Părintele Pavel acesta este lucrul cel mai greu. Nu faptul că suntem doi; nu. Din mila Domnului, nu ducem lipsă de nimic, pentru că ne mulțumim cu cât este și călugărul trebuie să se mulțumească cu cât este.

Noi ducem un adevărat război psihologic. Această presiune din partea sătenilor este foarte puternică. Știi cum e? Ca și cum ar exista două familii în aceeași casă, cu toate că-s de aceeași credință, dar fiecare cu lucrul ei. Au fost mai multe generații de călugări înaintea noastră.

„Mănăstirea Tazlău este într-o dramă”

Din 1993 și până în 1995, Mănăstirea Tazlău a depins de Mănăstirea Bistrița, care trimitea preoți duminica ca să se slujească. În 1995 a fost numit primul stareț, Părintele Rafael de la Horaița, cu un număr de 10 viețuitori, și funcționa în continuare și ca mănăstire, și ca biserică de parohie. Se slujea duminica și se împărțea venitul în două, cu preoții de mir. Însă întreținerea mănăstirii revenea doar călugărilor.

Oamenii din sat participă la slujbe, dar simt că ei sunt cei care au fost deposedați de biserica lor. Iar acest fapt le-a rămas ca o rană. Și-i consideră vinovați pe cei care sunt astăzi aici. Și eu, și Părintele Pavel, practic, suntem cu bagajul făcut în orice secundă. De doi ani am spus de n ori că plecăm. E un război psihologic foarte puternic. Nu există nici măcat politețe. Îți vorbește la per tu, îți vorbește jignitor. Nu-ți convine, n-ai decât să pleci. Se varsă vin în biserică (n.r. la pomenirea morților), intră încălțați cu cizme, vin cu înmormântările. De multe ori sunt la Sfânta Liturghie sau la predică și vine câte o înmormântare neanunțată.

Deci nu s-a făcut o delimitare totală față de biserica din sat.

Nu s-a făcut o separare. Mănăstirea Tazlău este într-o dramă, dar nu trebuie noi să acutizăm drama. Noi trebuie să fim ca soldatul pe front. Soldatul pe front nu trebuie să se plângă. Nu e problemă fizică, e problemă sufletească. Ne spunem: Am mai rezistat o toamnă, am mai rezistat un an, am mai rezistat un Paște, oare mai prindem un Crăciun? În încercări, te gândești: Pleci, dar cui lași această biserică? În momentul când pleci, este o trădare. O iubire egoistă, a ta, personală. Evadezi dintr-un loc în care faci cât poți tu să faci, dar faci. Prezența ta este acolo.

Dacă n-ar fi existat această convingere, că Dumnezeu îți răsplătește răbdarea la ziua Judecății, nici mucenicii n-ar fi rezistat, fără învăluirea Duhului Sfânt. Dacă n-am avea această nădejde, că Hristos ne va răsplăti cu vârf și îndesat, n-am rezista, am renunța, fiindcă viața îți oferă multe greutăți.

Au mai venit viețuitori?

Sporadic, au mai venit viețuitori din alte mănăstiri și în această situație vin cu pretenții. Practic, când întrebi un viețuitor de la ce mănăstire este, dacă-i de la Pângărați, spune că-i de la „Sfântul Dimitrie”, ori pe ei, când îi întrebi, îți răspund că de la mănăstirea Tuturor Sfinților. În traducere, au trecut prin vreo cinci-șase mănăstiri, și nu doar din România, ci și de dincolo de Prut și din Grecia. Crezi că poți să faci din acela ceva? Nici pomeneală. Veneau și spuneau că vor să fie înmormântați aici. Le spuneam: Cred că stați o săptămână. Nu stau. Viețuitorii care au venit, n-au venit ca să stea.

În viața monahală e ca în viața de toate zilele. Să nu credem că viața de mănăstire este o viață abstractă, diferită de realitate. Cum ești în lume, așa ești și în mănăstire. În viața monahală, relația duhovnicească este poate mai plenară, superioară.

„Într-o mănăstire mică trebuie să le faci pe toate: de la tractor până la calculator”

Dacă nu ai cei șapte ani de moralitate și de creștere, dacă în viața ta n-ai fost un om bun, nu ai perspective. Omul este același peste tot. Să nu crezi că ești bun la Petru Vodă, iar la Tazlău, nu. Sau că ești bun la Tazlău, dar la Sihăstria, nu. Călugărul trebuie să fie supus și ascultător, oriunde ar fi. Mănăstirea are mai multe Golgote decât Taboruri. Așa-i și-n viața creștinească. Așa a fost și viața Mântuitorului, întristată. Și viața lui Ștefan cel Mare tot așa a fost: încercată, tulburată.

În primul rând, orice stareț își dorește să aibă viețuitori care vin direct din lume. Altfel, e ca și cum un bărbat ar vrea să ia în căsătorie o femeie care a avut trei bărbați înainte. Starețul se bucură de cel care vine din lume, nu din altă mănăstire, pentru că ucenicul este apoi format pe-un calapod, nu pe zece calapoduri. În ultimul caz, mai rău poți să-l faci, dar mai bun ‒ nu.

Forța unei mănăstiri stă în numărul de viețuitori. Iar într-o mănăstire, cu cât numărul viețuitorilor este mai mic, cu atât ei sunt mai solicitați. Într-o mănăstire mare știi că ești ori paraclisier, ori chelar, ori depinde unde ești trimis. Dar într-o mănăstire mică trebuie să le faci pe toate, începând de la tractor până la calculator.