Într-un an s-a întâmplat a fi foamete mare. Pavel era un băiat foarte sărac şi s-a coborât de la munte, de unde locuia, în satul vecin, aşezat în vale. A bătut pe la uşile tuturor şi a cerut câte ceva de mâncare. Gheorghiţă, fiul unui ţăran avut, stătea în ogradă cu o bucată de pâine în mână. Pavel, văzându-l, îi zise:

- Dă-mi şi mie o bucăţică, că mor de foame. Gheorghiţă i-a răspuns cu asprime:

- Lasă-mă în pace, că n-am pâine de dat! În anul următor, Gheorghiţă urcă pe munte ca să caute o capră rătăcită din turma tatălui său. Umblă mult până să o găsească.

Soarele era arzător, iar băiatul nu a dat de nici un izvor ca să-şi astâmpere setea care îl chinuia. Mergând încet, l-a zărit pe Pavel la umbra unui fag, cu un ulcior de apă lângă el şi păzind oile. Atunci îi zise:

- Dă-mi şi mie puţintică apă, că mor de sete. Pavel îi răspunse de îndată:

- Lasă-mă în pace, că n-am apă de dat! Gheorghiţă, cunoscându-şi greşeala, lăcrimând îşi ceru iertare. Pavel i-a dat ulciorul şi a zis:

- Pe mine nu mă lăsa inima să nu-ţi dau niţică apă, însă am vrut să vezi şi tu cât de cumplite sunt foamea şi setea. Iată, bea cât vrei şi să-ţi fie de bine.

Dacă de cel sărac nu te poţi milostivi, gândeşte-te că într-o zi poate şi tu vei sărăci.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 100)