Într-un sat, trăia un om foarte sărac ce avea mulţi copii.

El a plecat să-şi câştige pâinea în alt sat din apropiere. După o săptămână de lucru, a primit drept plată pentru munca lui un sac de grâu. S-a bucurat bietul om, căci şapte guri flămânde îl aşteptau acasă. Cu sacul în spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea săracul pe arşiţa dogoritoare, suflând din greu. Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac.

Deodată, a văzut venind prin praful şoselei o trăsură frumoasă trasă de patru cai. În lumina soarelui, hamurile telegarilor şi hainele vizitiului sclipeau de-ţi luau ochii. Un domn, îmbrăcat în haine scumpe, şedea în fundul trăsurii.

Săracul, orbit de atâta frumuseţe şi bogăţie, privea uimit şi nu-i veni să creadă când trăsura se opri în dreptul lui; iar bogatul, întinzând mâna, îi spuse:      

-Dă-mi şi tu ceva!

-Dar eu sunt sărac, domnule, nu am nimic de dat.

-Dă-mi şi tu ceva!, a vorbit din nou bogatul. 

Săracul l-a privit îngândurat.

-Dă-mi şi tu ceva!, a cerut a treia oară, străinul.

Pentru a scăpa de el, nevoiaşul a dezlegat sacul şi luând cu zgârcenie un bob, l-a întins, zicându-i:

Iacă, ţine o fărâmă din pâinea copiilor mei.

Bogatul primi bobul şi făcu semn vizitiului să meargă înainte. Porni cu povara pe umeri şi săracul.

Ajuns acasă, a răsturnat boabele din sac pentru a le trimite la moară. Dar mare a fost mirarea tuturor când văzură strălucind în grămada răsturnată, un grăunte de aur. 

Acum se facu lumină în mintea omului şi pricepu că darul lui — bobul de grâu — îi fusese întors înmiit, prin trimisul lui Dumnezeu.

O! De-aş fi fost mai darnic, cât de multe boabe de aur aş fi avut acum! De ce n-am dat un pumn măcar?

(Flori în calea tineretului, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008, p. 20)