„Mai trecem din când în când pe la biserică, mai dăm un acatist, mai aprindem o lumânare, dar suferim de lâncezeală sufletească” – Pr. Visarion Alexa

Alergăm, ne zbatem încruntați, contorsionați. Devenim până seara ca o funie plină de noduri strânse. Nu e lucru rău, aceasta este viața noastră de zi cu zi, însă rău e când în încordarea aceasta pierdem esențialul. Dacă toate stările acestea psihologice din adâncul nostru s-ar trasforma în stări duhovnicești și dacă nodul acesta ce devenim într-o zi, l-ar avea în el pe Dumnezeu, atunci viața noastră s-ar umple de sens.

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.” (Sfânta Evanghelie după Luca -18 (35-43)

Evanghelia este telegrafică, simplă, aproape că nici nu se observă amănuntele. Probabil pentru că Apostolii au vrut ca noi să înțelegem că avem puterea de a fi și înlăuntru, nu doar în exterior, au vrut să ducă această întâmplare în lăuntrul nostru, să nu o privim doar ca pe o întâmplare banală din viața acestui orb. Realitatea vieții noastre nu se petrece doar în afară, ci și în interior și cred că asta o putem spune fiecare dintre noi.

Boala aceasta a nevederii are substraturi duhovnicești. Privirea noastră poate, deci, influența, poate molipsi, poate tulbura, poate aduce pace, poate aduce o stare anume în făpturile din jurul nostru. Privirea are putere și poate căpăta diferite expresii ale sufletului nostru. Te uiți cu dragoste, cu ură, cu invidie, cu mânie. „Ochii sunt oglinda sufletului!”, drept e! Spune Mântuitorul, descriind sufletele noastre: „Deși au ochi, nu văd. Deși au urechi, nu aud”. Sau, altădată: „Lasă morții să-și îngroape pe morții lor”. Semn că moartea se poate așeza peste ochi, peste urechi, deși trăiești, se poate așterne peste sufletul tău, deși respiri. Semnele amorțelii sufletești... Trezirea despre care vorbește Hristos înseamnă că vezi cu ochii tăi fizici dincolo de aparență, dincolo de prima vedere.

Într-o zi, acum câțiva ani, făcând o Liturghie din timpul săptămânii, am simțit cum, din Mila Domnului, cuvintele Liturghiei au început dintr-o dată să se desfacă în sufletul meu. „Să ne rugăm pentru pacea lumii”- erau cuvinte ce deveniseră ceva universal, parcă îmbrăcau biserica, oamenii, lumea întreagă. Sunt cuvinte – vorbe în vânt, și cuvinte care nasc, care devin putere, ocrotire. Cuvântul unei mame către copilul ei – „Dumnezeu să te ocrotească!”- devine pavăză, devine putere, îmbracă pe copilul ei în ocrotire.

Asemenea orbului Bartimeu, privirea noastră poate căpăta desfacere universală. Rămâi uneori extaziat, contemplativ, plin de uimire și de bucurie, în fața unui copac înflorit, în fața unui peisaj de iarnă. Avem puterea aceasta în noi. Latentă, dar care se trezește la viață atunci când se întâmplă ceva care zguduie, care cutremură adâncul ființei noastre și dintr-o dată începem să vedem, să simțim, să cunoaștem. Ne trezim dimineața și trăim fiecare zi pe fugă. Alergăm, ne zbatem încruntați, contorsionați. Devenim până seara ca o funie plină de noduri strânse. Nu e lucru rău, aceasta este viața noastră de zi cu zi, însă rău e când în încordarea aceasta pierdem esențialul.

Dacă toate stările acestea psihologice din adâncul nostru s-ar trasforma în stări duhovnicești și dacă nodul acesta ce devenim într-o zi, l-ar avea în el pe Dumnezeu, atunci viața noastră s-ar umple de sens. Plânsul tău nu ar mai fi un plâns de milă, al deznădejdii și al neputinței, durerea ta din fiecare zi ar căpăta un sens creator, universal, care te va face să-i simți și să-i trăiești si pe cei de lângă tine.

Orbul Bartimeu devine icoană, poruncă duhovnicească pentru noi. Zbaterea lui, strigătul lui, de mii de ani se află pe buzele căutătorilor de Dumnezeu: „Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă!”. Prin Bartimeu strigă Adam. Noi spunem adesea, declarativ așa: „Îl caut pe Dumnezeu”. Mai trecem din când în când pe la biserică, mai aprindem câte o lumânare, mai dăm un acatist, mai zicem o rugăciune dar, cu toate acestea, suferim de o stare cumplită de lâncezeală sufletească, de delăsare totală.

A vedea nu este doar o facultate fizică, ci este o putere dumnezeiască pe care o avem în noi și care ne face pe noi ființe universale ce pot cuprinde în inima lor toate făpturile – și de pe pământ, și de dincolo de el. Sfântul Siluan contempla adesea cu inima lui iadul. Și plângea pentru toți oamenii care nu s-au trezit la timp și care sunt departe de Dumnezeu.

Egoismul nostru ne întunecă, ne transformă în mici iaduri care se ciocnesc unul de altul și care nu mai au putința aceasta universală de a cuprinde în inima lor suferința întregii lumi. Orbul Bartimeu ne cheamă să ne trezim, să deschidem ochii noștri duhovnicești, pentru că, a fi individualist, a te iubi pe tine, a te gândi numai la problemele tale, a cuprinde în ruga ta numai ființa ta zădarnică este o mare pierdere, o mare neputință și cădere umană. Înțelegeți că Domnul este mereu la doi pași de noi și că pentru a ajunge la El există o soluție în tot iadul acesta pe care-l trăim zi de zi și care ne ține departe: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Omul care se va ruga în felul acesta va trăi o experiență extraordinară, după cum Cuviosul Sofronie spunea. Într-una din seri, pe când se ruga adânc, cu pocăință, cu această rugăciune, Dumnezeu l-a purtat în niște trăiri pe care omul rareori le gustă. A primit în inima lui toată suferința oamenilor din jurul său și, la un moment dat, totul a tăcut înlăuntrul Său și doar simțea că este privit... atât! Și lucrul acesta l-a făcut să se simtă dezgolit, pătruns de acea privire până în adâncul lui. Cine îl privea? Bunul Dumnezeu.

Toate lucrurile, toate experiențele din viața noastră au o margine și, mai devreme sau mai târziu, vom da de ea. Toate sunt deșertăciuni. Nemărginită și adâncă în sufletul nostru este doar întâlnirea pe care a avut-o astăzi orbul Bartimeu și pe care mă rog Domnului să o trăim fiecare!

De la același autor

Ultimele din categorie