Este un obicei la armeni, precum ştiţi cu toţii, de a veni des la Sfântul Munte Sinai la rugăciune. Mai înainte cu douăzeci de ani, a venit o obşte mare dintre ei , de vreo opt sute de suflete şi, după ce au urcat ei pe Sfânta Culme, când au ajuns la sfânta stâncă din exterior, acolo unde Moise a primit legea, s-a petrecut o vedenie a lui Dumnezeu şi o înfricoşată minune în sfânt locul acela şi la poporul acela. Şi aşa cum a fost oarecând la încredinţarea legii, la fel a fost şi acum, întreaga Sfânta Culme şi poporul s-a arătat ca fiind în mijlocul focului.

Dar ceea ce era cu totul neobişnuit era faptul că nimeni nu se putea vedea pe sine atins sau arzând, ci fiecare îl vedea (în foc) pe celălalt şi unul pe altul. Dar când mulţimea aceea s-a înspăimântat şi a strigat Doamne, miluieşte! ca la vreun ceas, iarăşi s-a retras focul şi nici un fir de păr nu a fost vătămat, nici vreun veşmânt, ci numai toiegele lor ca lumânările s-au aprins în vederea aceea, iar apoi stingându-se, au rămas purtând semnul arderii, carbonizate în vârf ca de foc, mărturisind printr-o asemenea formă a lor şi în ţara lor, ca printr-un glas, că astăzi în Sfântul Munte Sinai, iarăşi Domnul a fost văzut în foc.

Şi într-adevăr, văzând atunci această vedenie şi unii saracini, deşi erau chiar acolo sus, nu au crezut, nici nu au încetat să hulească sfânt locul acela, din pricina icoanelor şi a cinstitelor cruci care se aflau pe el. Dar ar fi trebuit mai degrabă să vadă şi să spună că dacă Dumnezeu ar fi hulit de creştini, nu ar face asemenea vedenii în bisericile lor, pe care niciodată nu le-a mai făcut nici la noi, nici la altă credinţă sau sinagogă a iudeilor sau arabilor. (Minunile erau în epocă o dovadă a superiorităţii creştinismului faţă de orice altă religie.)

(Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti, traducere din limba greacă veche de Laura Enache, Editura Doxologia, 2016, pp. 56-57)