Părintele Dumitru Zamisnicu s-a născut la 14 octombrie 1910, în localitatea ieșeană Erbiceni. A urmat Seminarul „Veniamin Costache” din Iași (1924-1932) și Facultatea de Teologie din Cernăuți (1936). În 1940, obține licența în Drept (1941) și diploma de absolvent al Școlii Normale Superioare, ambele în Iași.

La 1 aprilie 1937 a fost numit preot în satul Dorobanț, comuna Nicșeni, județul Botoșani. Trei ani mai târziu, este transferat la Parohia Popricani, județul Iași. Începe să cerceteze Mănăstirea Vladimirești, de lângă Galați. Participă la unele hramuri, unde slujește alături de preotul Ioan Iovan. Cu duhovnicul de la Vladimirești poartă numeroase discuții cu privire la raporturile pe care trebuie să le aibă cu autoritățile statului și conducerea Bisericii.

În contextul tulburărilor de la Vladimirești din prima parte a anului 1955, preotul Zamisnicu merge în această mănăstire, unde intră în posesia memoriului întocmit de sobor, în frunte cu maica Veronica și ieromonahul Iovan, și destinat conducerii Bisericii. Ba chiar citește acest memoriu la o întrunire preoțească și în biserica parohială, în fața credincioșilor. După arestarea conducerii Mănăstirii Vladimirești, după asaltul operat de Securitate, preotul Zamisnicu merge în acest așezământ, unde slujește și cuminecă întreg soborul.

Totodată, profunda pastorație depusă în parohie a determinat o frecvență accentuată a credincioșilor, situație care a atras atenția autorităților locale. La 1 octombrie 1956 este mutat pe un post de spiritual la Seminarul Teologic de pe lângă Mănăstirea Neamț. Pentru activitatea sa intensă în rândul elevilor, la presiunile autorităților statului, preotul Zamisnicu este transferat pe postul de paroh la Parohia Spineni, iar la puțin timp la Parohia Brătulești, ambele în județul Iași.

La 16 iulie 1958 este arestat și trimis în ancheta Securității din Iași. Deși ancheta s-a axat pe relația cu Mănăstirea Vladimirești, preotul Zamisnicu a fost acuzat de atentat la „transformarea socialistă a agriculturii”, pe motiv că prin pastorația sa intensă „răpește” din timpul cetățenilor de a lucra la câmp. Prin Sentința nr. 811 din 31 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Iași a fost condamnat la 20 ani muncă silnică pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”.

Prin Decizia nr. 242/1963 a Tribunalului Militar București, pedeapsa i-a fost redusă la 6 ani închisoare corecțională. A cunoscut închisorile din Iași (aprilie 1958), Galați (aprilie 1959), Jilava (1959) și Aiud (noiembrie 1959), apoi lagărele de muncă forțată de la Salcia și Ostrov (iunie 1961).

La 20 iunie 1964 a fost eliberat din lagărul de la Ostrov. Autoritățile comuniste nu i-au permis să revină la Parohia Spineni. La 17 iulie 1964 a fost numit provizoriu la Parohia Ibănești, județul Botoșani.

După reabilitarea canonică, din septembrie 1964 a fost numit la Parohia Știrbăț, județul Suceava, apoi la Parohia Alba, județul Botoșani, iar din decembrie 1968 la Pârâul Cârjei, județul Neamț. Ulterior, a slujit la Piatra Fântânele, județul Bistrița Năsăud, apoi la Micești, ambele în Eparhia Clujului, frecvent fiind șicanat de Securitate.

În 1971 a fost închis în penitenciarul Aiud, apoi la Gherla. La puțin timp, a fost internat în azilul psihiatric de la Socola, unde periodic săvârșea Sfânta Liturghie.

În 1974 a fugit din azil, la 15 mai același an decedând, pe când se afla în localitatea Borca, județul Neamț.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 165-166)