Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfânt, vrând să înmulțească turma cea cuvântătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite țări, ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia era mai multă prigonire asupra creștinilor – căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse spre uciderea credincioșilor, se lățise pretutindenea –, a trimis acolo doi preoți ai lui Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign și pe diaconul Tirs, bărbați cu adevărat îmbunătățiți, de Dumnezeu iubitori, întru nevoințe sârguitori și gata la osteneală pentru dragostea lui Hristos, uitând primejdiile mării, iubind străinătatea cu osârdie și dorind muncile și moartea.

Aceștia, luând poruncă de la episcopul lor, s-au suit în corabie; iar Sfântul episcop Policarp a vorbit către dânșii astfel: „Mergeți, bărbați puternici întru tăria lui Hristos, tare oștindu-vă, câștigați, prin sfânta mărturisire a preasfântului nume al lui Hristos, pe mulți ostași, cu care bucurându-vă pentru biruință, să puteți câștiga nume slăvit și veșnică cinste; apoi, roadele ostenelilor voastre să se înmulțească cu îndestulare și să dobândiți sălășluirile în raiul drepților”. Sfântul Policarp, cu acestea și cu multe alte binecuvântări a pregătit de cale pe trimișii săi; iar ei plutind cu bună sporire, prin dumnezeiasca povățuire au sosit degrab la malurile Marsiliei, și ieșind la uscat, călătoreau, având înainte călător pe îngerul lui Dumnezeu.

Intrând în cetatea care se numea Edua, au aflat după rânduiala lui Dumnezeu un bărbat numit Faust, de neam bun, cu cinste, senator luminat, de care au fost primiți cu frumoasă primire. Acela, înștiințându-se de dânșii că sunt prezbiteri, i-a rugat cu osârdie să facă creștini pe casnicii, rudeniile și prietenii lui, luminându-i prin Sfântul Botez, căci el, din pricina prigonirii de atunci, era creștin în taină. Apoi, a adus la dânșii pe fiul său tânăr, Simforian - care prin povățuirea sfinților și prin alegerea dumnezeiască mai pe urmă avea să fie mucenic al lui Hristos -, pe acela încredințându-l în mâinile preoților, se rugă ca Sfântul Benign să-l boteze, iar Sfântul Antioh să-i fie naș copilului. Deci, au făcut dumnezeieștii slujitori toate, după dorința lui Faust.

Aducându-și aminte de sora sa și de nepoții ei, Faust a zis către sfinți: „Am o soră de o mamă cu mine, anume Neonila, care locuiește în cetatea Lingoniei și are trei nepoți, născuți din fiul ei, care au ieșit împreună în lumea aceasta, din pântecele maici lor; apoi învățând bine științele libere și înțelepciunea din afară și urmând obiceiurilor părintești, viețuiesc în rătăcirea păgânească, slujind idolilor; dar sora mea dorește să-i facă ostași ai lui Hristos și să-i supună la sfânta Lui slujbă; deci, rogu-vă pe voi, O! preoți ai lui Dumnezeu, să-i ajutați pe ei și să luminați casa cea de neam bun, precum ați început”. Auzind sfinții acestea, au făcut sfat ca să se împartă la propovăduire; drept aceea Antioh și cu Tirs s-au dus în satul Augustuduniei, unde pe mulți aducându-i la credința lui Hristos, mai pe urmă s-au încoronat cu cunună mucenicească; iar pe Sfântul Benign l-a trimis Faust în cetatea Lingoniei, la sora sa.

Neonila, sora lui Faust, a primit pe Sfântul Benign cu toată cinstea, ca o mână pogorâta din cer; dar în acea zi nepoții ei erau duși într-un sat, ce se chema Pasmasia, aducând jertfe idolului ce se numea Nemesis și, din acele jertfe păstrând rămășițele, le-au adus la bătrâna lor; iar ea îngrețoșându-se de uriciunile idolești, le-a aruncat spre mâncare câinilor; apoi a început, înaintea Sfântului prezbiter Benign, a grăi cu dânșii așa: „Iubiții mei nepoți, cunoașteți pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și viu, Căruia îngerii și toată făptura Îi slujesc cu vrednică datorie, Care toată lumea a făcut-o cu cuvântul, Care cu porunca a întins înălțimea cerului, a lărgit lățimea pământului, a adunat adâncurile mării și cu nisip le-a îngrădit; Care a înfrumusețat cerul cu stelele și a pus doi luminători mai aleși, cărora le-a poruncit ca toate cele zidite de El să le lumineze cu razele lor; Care a dat apele spre viața peștilor și cu feluri de copaci și iarbă a îmbrăcat pământul și a făcut toată ființa după voința Sa.

Apoi a binevoit a zidi pe om după chipul și asemănarea Sa; și l-a îmbogățit cu deosebită înțelepciune, cu darul științei și al înțelegerii, ca să caute pe Domnul a toată făptura mai cu dinadinsul, iar nu prin neștiință să defaime pe Ziditor; ca să cunoască binele și să-l deosebească de rău, ca pe idolii cei făcuți cu mâinile din multe feluri de materii, fiind nesimțitori și neînsuflețiți, spre înșelarea oamenilor, închipuiți prin diavolească scornire, nu numai cu nici un fel de cinste să-i cinstească, dar să-i lepede ca pe cei necurați și să fugă de împărtășirea lor; pentru că diavolul, prin meșteșugul cel viclean, a închipuit pe idoli în lumea aceasta și a înșelat în Rai pe Adam, omul cel dintâi.

Deci, lăsați, O! preaiubiți nepoți pe idolii cei diavolești, iar pe Ziditorul a toate, Domnul nostru Iisus Hristos, să-L mărturisiți fără nici o îndoială, că iată vedeți înaintea voastră pe acest bărbat sfânt care a venit din țări îndepărtate, trimis la voi din bunătatea lui Dumnezeu; deci luați aminte la cuvintele gurii lui, căci cele ce ies din gura lui sunt porunci dumnezeiești; învățați-vă de la dânsul învățătura cea sfântă, care va fi mântuirii voastre mai folositoare decât toate”.

Cu aceste învățături mântuitoare fericită Neonila cu Sfântul Benign, sfătuind pe nepoții ei, întărea în inimile lor dumnezeiescul dar, care în taină se insuflase într-înșii; iar ei stăteau cu mirare, privind unul spre altul, socotind toate cele grăite de dânșii; apoi întorcându-se către bătrâna lor, i-au zis cu un glas: „Pentru ce ai ținut acoperit prin tăcere până acum un lucru atât de mare și de ales? De ce ai tăinuit calea adevărului și lumina cea prealuminoasă de atâta vreme?”.

Iar ea, ridicându-și ochii spre cer și înălțându-și mâinile, mulțumea lui Dumnezeu că nepoții ei încep a cunoaște adevărul și a zis către dânșii cu dragoste: „Fiul meu, adică tatăl vostru, care acum este cufundat în tartar, era atât de împietrit cu inima, întunecat în negura păgânătății și străin de înțelepciune și înțelegere, încât nu voia nici a crede în Hristos Dumnezeu, nici a pomeni cu gura numele Lui cel sfânt. Deci, ce putea să folosească unuia ca aceluia dumnezeiescul cuvânt, căruia răutatea necredinței îi cuprinsese cu totul cele dinlăuntru ale inimii și nu putea să vadă lumina dreptății, fiind orbit de rătăcirea idolească?

Din cauza lui am tăcut până acum, negrăindu-vă cele folositoare, că mă temeam că nu cumva el, prin sfatul cel pierzător, să vă facă să rătăciți în veci din cărarea cea dreaptă; iar cu învoirea lui Dumnezeu, murind acela, toate împiedicările s-au ridicat și acum este vreme bine venită. Deschideți-vă ochii inimii și ai trupului, privind mai ales spre cer și, umplându-vă de darul Domnului nostru Iisus Hristos, dezrădăcinați din sufletele voastre cinstirea de idoli cea vrăjmașă mântuirii voastre, ca să puteți trece spre bucuria veșnică”.

După ce au grăit acestea și multe altele, fericită Neonila și sfântul preot, tinerii și-au adus aminte de vedeniile lor, pe care le văzuseră în noaptea trecută și care erau înainte însemnare a încredințării lor; deci spuneau unul altuia cele ce văzuseră. Cel dintâi, cu numele Pevsip, a zis: „Eu m-am văzut primit la sânul bunicii mele și sugeam din piept lapte îndestulat, iar ea mă îndemna, zicându-mi: Pevsipe, bea mântuitorul lapte, ca, întărindu-te cu acesta, să poți sta asupra potrivnicilor și să câștigi slăvita biruință”. Iar Elasip a zis: „Eu am văzut pe cineva șezând pe un scaun în cer, strălucind cu negrăită slavă, de a Cărui strălucire mi s-au întunecat ochii, apoi spaimă și frică au căzut asupra mea; însă Cel cu fața luminoasă, chemându-mă îmi zicea: „Nu te teme, căci te vei învrednici a lua cununa biruinței”.

Al treilea frate, Mesip, spunându-și vedenia sa, a zis: „Am văzut și eu, nu știu pe care împărat mare, ținând sceptrul și care pe noi, aceștia trei împreună, ne rânduia în a sa ostășire încingându-ne cu brâu ostășesc; apoi cu mare preț răscumpărându-ne din legăturile robiei, ne scria cu litere de aur veșnică libertate și zicea către mine: „Mesipe, pe voi acești trei frați am gândit că să vă pun în palatul Meu și cu veșnice răsplătiri de asemenea să vă încununez; căci bunica voastră neîncetat, ziua și noaptea, se roagă Mie pentru mântuirea voastră, ca să fiți povățuiți la calea cea dreaptă; și izbăvindu-vă de întunericul cel diavolesc, să puteți vedea lumina cea adevărată și să treceți din moarte la viață”.

O! cât de minunate sunt vedeniile acestor trei frați, care însemnau întoarcerea lor către Dumnezeu. Acestea văzându-le și cu îndemnările Neonilei și ale preotului povățuindu-se, au zis la sfârșit către fericită lor bunică: „Spune-ne ce să facem, ca astfel propovăduirea voastră, izgonind toată rătăcirea, să poată ajuta mântuirii noastre?”. Atunci s-a bucurat Sfânta Neonila cu dumnezeiescul preot și, dând mulțumire lui Dumnezeu, a zis către dânșii: „Toate poruncile lui Dumnezeu să le păziți și pe Hristos, împăratul împăraților, cu neîndoire să-l credeți că este Dumnezeu; să vă depărtați de necurățeniile idolilor și singuri să vă dați Ziditorului vostru Dumnezeu”.

Apoi Sfântul Preot Benign, învățându-i multe despre sfânta credință, i-a luminat cu Sfântul Botez și i-a întărit desăvârșit întru mărturisirea lui Hristos, prin povățuirea sa. Iar după aceea singur s-a dus în cetatea Lingoniei, unde adunând multe roduri ale ostenelilor, nu după multă vreme, cu cununa muceniciei s-a încununat.

Iar acești trei sfinți frați, împreună născuți întru credința lui Hristos, fiind întăriți, au trimis slugile lor ca să sfărâme pe idolul de mai sus al zeiței Nemesis. Apoi au sfărâmat și alți doisprezece idoli, care erau în casa lor. Îndată a străbătut vestea prin toate hotarele Lingoniei, că nepoții Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezând întru Hristos, au sfărâmat pe zei.

Deci, s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpânirile, judecătorii și slujitorii idolești s-au aprins cu mânie fără de măsură; și adunându-se la dumnezeieștii tineri de pretutindeni, începătorii ziceau către dânșii: „Ce fel de nebunie a năvălit asupra voastră? Cine v-a sfătuit pe voi că să lăsați cinstea zeilor noștri și ai voștri, care din vremile vechi se vede că i-au cinstit? Așa lepădați porunca împărătească? Căci pe Hristos în loc de Dumnezeu îl aveți, pe Acela pe care iudeii la moarte osândindu-L, pe cruce L-au pironit”.

Atunci fericiții tineri, umplându-se de Duhul Sfânt, au răspuns către dânșii: „O! orbiților cu inima și afundaților întru întunericul cel adânc, cei ce sunteți acoperiți cu negura cea veșnică și cu marea greutate a păcatelor fără sfârșit! Pentru ce singuri fiind înșelați de vrăjmașul cel de demult și pe noi ne siliți ca să ne închinăm la pietre și la alte materii făcute întru asemănarea omenească, care nici un fel de viață nu au, nici simț și în totul nu sunt nimic, însă de voi nebunilor se cinstesc? Domnul nostru Iisus Hristos, Acela este Dumnezeu viu și adevărat, cu Tatăl și cu Sfântul Duh, o Dumnezeire în Treime, și Treimea întru unirea slavei crezându-se, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, strălucire din strălucire ieșind, Cela ce totdeauna este, și mai înainte totdeauna a fost, și totdeauna fără de sfârșit vă fi, Acela a făcut toate cele ce sunt pe lume”.

Auzind unele ca acestea toți păgânii, cu slujitorii idolilor și mai marii lor, s-au amărât foarte mult și sculându-se unul dintre dânșii, anume Cvadrat, plin de mânie, a lovit peste obraz pe Pevsip și pe Elasip, pentru că numai aceia doi grăiau împotriva lor. Mesip văzând pe frații săi pălmuiți, a strigat, zicând: „Pentru ce nu mă bați și pe mine ca pe frații mei? Pentru ce mă lipsești de o facere de bine ca aceea? Întru dânșii ai arătat începătura patimilor celor dorite de noi, iar pe mine, ca pe un necredincios, ca și cum cinstindu-mă cu necredincioșii tăi, m-ai lepădat de la sfânta pătimire. Cu tot sufletul sunt gata pentru mărturisirea lui Hristos și deopotrivă lepădându-ne de păgânătatea voastră, credem întru Hristos și așteptăm să câștigăm răsplătire întocmai”. Iar Cvadrat a răspuns: „Acum vă vom pedepsi pe voi pentru necinstirea zeilor noștri, cu felurite chinuri”. Iar Elasip a zis: „Cu cât mai multe munci ne veți găti, cu atât mai mult ne veți întări în dumnezeiescul dar”.

Altul dintre începătorii păgânești, anume Palmat, a zis: „De nu le vom tăia limbile din rădăcină, nu vor înceta a grăi cele necinstite asupra noastră și a zeilor noștri”. Iar Pevsip a răspuns: „Dacă cruzimea voastră ne va tăia limbile cele trupești, cu limbile noastre cele dinăuntru vom povesti măririle lui Dumnezeu, și de la sfânta credință, cea întru Hristos, niciodată nu ne va despărți cruzimea voastră”. Palmat și al treilea cu dânsul, Hermogen, ziseră: „O! ticăloșilor, cu un suflet vă sârguiți spre pierzarea voastră”. Iar Pevsip a răspuns: „A muri pentru Hristos este plăcut, pentru că numai așa vom trece spre viața veșnică mai degrabă, unde nu este întristare, ci neîncetată bucurie”.

Văzând Palmat, Cvadrat și Hermogen, judecătorii Lingoniei, credința cea neclintită întru Hristos a sfinților tineri, s-au sfătuit între ei cu ce fel de chinuri mai grele să-i chinuiască și cu ce fel de moarte mai cumplită să-i piardă, ca să aibă frică și ceilalți.

Într-acel sfat îndeletnicindu-se, au chemat la dânșii pe cinstita Neonila, vrând ca prin ea să-i întoarcă de la Hristos și la închinarea de idoli iarăși să-i apropie; deci au zis către dânsa: „Dacă voiești să scapi de chinuri pe nepoții tăi și din pierzarea morții să-i izbăvești, mergi și sfătuiește-i pe ei, ca pe zeii pe care i-au sfărâmat, iarăși să-i facă și să li se închine lor”.

Acestea și altele grăind judecătorii către Neonila, ea le-a răspuns: „Voi merge cu sârguință și-i voi sfătui cele cuviincioase izbăvirii lor”. Deci, mergând la sfinții săi nepoți, când i-a văzut că sunt nemișcați în sfânta mărturisire, s-a umplut de multă bucurie, și pe fiecare din ei cu dulceață îl săruta; apoi plângând de bucurie și mulțumind lui Hristos Dumnezeu și rugându-se pentru dânșii mult, a zis către ei:

„Nici unul întru seminția voastră nu este mai de bun neam, nici unul mai bogat, nici unul mai bun, nici unul nu s-a aflat mai bine primit lui Dumnezeu; căci tot neamul vostru îl luminați prin mărturisirea lui Hristos, și, deși sunteți tineri, pe toți bătrânii din neamul vostru i-ați întrecut cu înțelepciunea. Comoara cea nemăsurată și care nu se poate prețui, voi ați aflat-o făcându-vă ostași ai lui Hristos. Drept aceea fiți statornici și tari întru sfânta lege a lui Hristos; de îngrozire și de chinuri să nu vă înfricoșați, ci îmbărbătați-vă și fiți înarmați cu credința lui Hristos! Împărățiile cele văzute ale lumii acesteia, cum și viața aceasta de aici nu sunt nimic, pentru că degrabă își vor lua sfârșitul; iar împărăția lui Dumnezeu cea nevăzută este veșnică, deci a o dori și a o căuta pe aceea este cea mai desăvârșită înțelepciune, pe care o veți câștiga cu ostenelile cele vremelnice, iar prin chinurile cele degrab trecătoare, la veșnica veselie vă veți muta”. Acestea zicându-le și văzându-i plini de darul Domnului, și tari întru credință, i-a încredințat lui Hristos, și s-a dus.

După aceasta, judecătorii au întrebat pe sfinți dacă voiesc să se închine zeilor. Deci, le porunceau lor cu mare glas să spună această înaintea a tot poporul. Iar ei tuturor au adeverit pe față credința lor întru Unul și adevăratul Dumnezeu și pentru dragostea Lui s-au arătat gata de bătăi și de moarte; iar de zeii păgânești se lepădau ca de niște mincinoși și deșerți.

Deci, i-au legat de mâini și de picioare și de un lemn i-au spânzurat și i-au întins tare, ca pe coardele de la vioară, încât oasele și alcătuirile lor s-au despărțit. Iar ei întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau bărbătește și își băteau joc de tiranii judecători, către care Sfântul Mesip zicea: „Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost pironit cu piroane pe Cruce, spânzurat pe sfântul lemn, pentru a noastră răscumpărare, de unde acum avem semnul Crucii, spre apărarea și îngrădirea noastră. Iar noi trei robi ai Lui, pe acest lemn spânzurându-ne, pentru numele Lui, ne numim mucenici slăviți. Fericit este rodul lemnului aceluia ce poartă pe acești trei mucenici, care s-au adus ca jertfă Sfintei Treimi”.

Văzând judecătorii cum că sfinții tineri întru nimic nu se tulbură în chinuri, ci mai mult se întăresc, au zis către dânșii: „Nu veți muri pe acel lemn precum voiți voi, ci prin moarte de foc veți pieri”. Mesip iarăși le-a răspuns: „Mai mare fericire se va adăuga nouă, dacă prin foc vom fi lămuriți înaintea lui Dumnezeu, și din întuneric vom trece, prin văpaia focului, la lumina cea nestinsă”. Atunci judecătorii au poruncit ca să se adune lemne și vreascuri, cum și toate cele lesnicioase pentru aprindere; deci, au aprins un foc mare, în care i-au aruncat pe sfinții trei frați, spre ardere.

Iar sfinții, cu ajutorul lui Hristos, Mântuitorul lor, fiind în foc, au rămas nevătămați. Apoi s-au dezlegat legăturile lor și umblau prin mijlocul văpăii, binecuvântând pe Dumnezeu, precum odinioară cei trei tineri în Babilon.

Apoi, păgânii aprindeau foc mare, vrând ca să prefacă în cenușă pe robii lui Hristos; dar cu cât mai sus se înălța văpaia, cu atât mai mare era slava sfinților. Și după arderea cea îndelungată, stingându-se focul, sfinții se vedeau vii, întregi și neavând nici o vătămare de puterea focului, și batjocoreau pe tirani, zicându-le: „Nouă ni s-a dat putere, ca îndată să trecem la Hristos, Dumnezeul nostru, de am voi; dar am judecat că încă întru această viață să mai râdem de nebunia voastră; însă nezăbovind, ne vom sârgui spre ospățul cel de sus”.

După aceasta, cei trei sfinți frați, văzând înaintea lor cetele sfinților îngeri, fiind gata a lua și a conduce sufletele lor la cereasca împărăție, și-au plecat genunchii la pământ și, rugându-se împreună, și-au dat sfintele lor suflete. Iar cinstitele lor trupuri au fost îngropate ca de două stadii departe de cetate, în satul ce se numea Urvat, unde mai pe urmă s-a zidit și o biserică în numele lor, întru care multe minuni se săvârșeau și se dădeau tămăduiri bolnavilor.

Sfârșindu-se sfinții mucenici, o femeie, anume Iovila, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască și neîngrijindu-se de bărbatul său și de pruncul său mic, a strigat în mijlocul necredinciosului popor, zicând: „Și eu sunt roaba lui Hristos; deci pe Hristos, Dumnezeul cel viu și adevărat, fără îndoială îl propovăduiesc, iar pe idolii voștri cei necinstiți și deșerți, îi lepăd cu totul”. Acestea cu îndrăzneală strigând ea în popor, îndată au prins-o și degrabă au spânzurat-o și au chinuit-o mult.

Dar nevrând să se lepede de Hristos, au dus-o la Urvat, satul ce s-a zis mai înainte, împreună cu Sfânta Neonila bunica sfinților, și acolo pe amândouă le-au tăiat cu sabia. Iar pe un oarecare Neon, care a privit la nevoința sfinților și a scris pătimirea lor, dând cartea lui Turvon, a mărturisit pe Hristos pe față; și atât de mult l-au bătut, până ce și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, și muce-nicește s-a sfârșit. Dar și Turvon, urmând sfinților răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale mucenicească a trecut la veșnica viață.

Deci, s-au întâmplat acestea în vremea împărăției lui MarcusAelius Aurelius Verus (161-180), care se numea și Antoninus, în 16 zile ale lunii ianuarie. Iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.