Chiar dacă judecata ce şi-o dă cineva cu privire la o faptă e ca şi cea pe care o primeşte de la un povăţuitor cu experienţă, e mai bine că el a întrebat. Căci a scăpat de mândrie sau de încrederea în sine, care îl va obişnui să nu întrebe nici în cazurile când ar putea da o judecată greşită. Şi, în general, orice mândrie ca închidere a omului în sine aduce în el o învârtoşare, o dezumanizare. Iar Duhul Sfânt e acolo unde inimile sunt deschise unele altora, unde oamenii sunt înmuiaţi de simţire, de comunicabilitate.

Cel mândru, cel egoist socoteşte totdeauna că are şi că a primit de la Dumnezeu, de la „viaţă”, prea puţin.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 28-29)