Piesa obligatorie pentru toţi participanţii a fost Vrednică eşti în plagalul glasului al II-lea de Protosinghelul Varlaam, o compoziţie ce a ridicat probleme serioase atât în ceea ce priveşte execuţia ornamentelor şi a intervalelor, cât şi frazarea în funcţie de viziunea macroformală. La această piesă, participanţii au ales pentru concurs piese în genul irmologic, stihiraric şi papadic.

Juriul, prezidat de către conf. univ. dr. Achilefs Chaldaiakes (catedra de Muzicologie bizantină a Univ. de Stat Kapodistria, Atena) şi având în componenţă profesori provenind de la diferite instituţii teologice sau muzicale din ţară, a decis în unanimitate de voturi ca premiul I să revină Seminarului de la Buzău (dirijor arhid. prof. Constantin Stoica), premiul al II-lea, pentru Seminarul de la Prislop (dirijor prof. Gabriela Hauşi), iar al III-lea premiu, celui de la Bucureşti (dirijor ierod. Nifon Constantin). Menţiunea I a revenit Seminarului de la Iaşi (dirijor prof. diac. Mihai Ursache) şi menţiunea a II-a, Seminarului de la Craiova (dirijor prof. Victor Şapcă).

Surpriza ediţiei. Atât vocile impresionante şi cât şi entuziasmul tinerilor corişti au surprins pe toţi membrii juriului. De altfel, experimentatul dirijor şi interpret, conf. univ. dr. Achilefs Chaldaiakes, a  mărturisit la final că şi-ar dori ca studenţii domniei sale să fi auzit nivelul prestaţiilor din concurs.

Considerăm, însă, că elementul care a surprins cel puţin la fel de mult a fost prezenţa corului feminin al Seminarului de la Prislop între vocile masive, bărbăteşti ale celorlalte coruri. Am admirat omogenitatea, lejeritatea şi ambitusul impresionant al tinerelor şi emotivelor eleve, receptivitatea privind intenţiile dirijoarei dar, în special, am admirat ornamentările unduite, care au conferit stil psaltic cântărilor. Binemeritatul premiu al II-lea pentru corul de la Prislop secondat de premiul I pentru „cel mai bun dirijor” (prof. Gabriela Hauşi) vor constitui, cu siguranţă, un impuls pentru revigorarea muzicii psaltice în Ardeal.

Ce se cuvine apreciat. Este de lăudat, în primul rând, înzestrarea vocală şi nivelul la care s-au prezentat membrii tuturor corurilor participante. Complexitatea pieselor alese, formulele melodice extinse şi solicitante, ambitusul larg sau abordarea unor glasuri precum aghia, varis sau cele cromatice au reprezentat provocări la care elevii seminarişti, în ciuda vârstei încă firave, au răspuns cu mult profesionalism, sub bagheta dascălilor lor. Mai impresionează, de asemenea, nenumăratele ore de repetiţii ce se ascund în spatele celor 20 de minute de pe scenă, efort determinat doar de imboldul dragostei pentru muzica psaltică.

Se cuvine, de asemenea, să elogiem viziunea repertorială a unor dirijori care nu s-au mulţumit doar să aleagă piese complexe, ci au urmărit în acelaşi timp caracterul lor clasic, vechimea şi relevanţa istorică a acestora. Sf. Ioan Cucuzel, Iacov Protopsaltul, Petru Lampadarie sunt doar câţiva din compozitorii aleşi, personalităţi ale „clasicismului” componisticii bizantine, spre care s-ar cuveni să se direcţioneze din nou strana românească.

Pe de altă parte, unele piese au fost adaptate în premieră în româneşte chiar de către dirijori (cum este cazul unui Canonului Teofaniei, aranjat de Georgios Konstantinou şi adaptat de arhid. Constantin Stoica), ceea ce confirmă interesul pentru reîmprospătarea continuă a repertoriului de strană cu piese noi, dar clasice, tradiţionale.

Sub aspect organizatoric, evenimentul s-a ridicat cu adevărat la nivelul oricărui concurs coral de talie internaţională, prin grija organizatorilor cărora le exprimăm recunoştinta. Ediţia din acest an nu doar a marcat un început promiţător pentru un eveniment de marcă, dar a ridicat cu mult nivelul expectanţelor pentru orice alte iniţiative asemănătoare. Trebuie să mărturisim, cu această ocazie, nevoia acută de a organiza mai multe evenimente de acest gen care să afirme profunzimea şi complexitatea artei psaltice, ca tezaur al culturii mari a Bizanţului şi ca expresie a rugăciunii Sfinţilor Părinţi.

Ce se cuvine perfecţionat. Considerăm că, pe lângă latura jurnalistică al prezentului material, se pot în acelaşi timp preciza anumite aspecte observate în prestaţiile corurilor participante, aspecte care ar putea fi ajustate, în cazul în care se va crede de cuviinţă.

În primul rând, trebuie precizat faptul că muzica psaltică trebuie să rămână mai întâi de toate, rugăciune, chiar şi pe scenă. Interpretarea ei nu trebuie să sufere modificări, chiar dacă trecem din contextul liturgic în cel concertant. Motive precum entuziasmul şi emoţiile de pe scenă sau grija pentru detalii tehnice nu trebuie să afecteze interpretarea autentică, adică cea de la strană. Cu toţii ştim că ideea de „concert psaltic” reprezintă, în sine, un hibrid, un compromis, o rupere din start a melosului de energia harică a slujbei; astfel, orice încercare de animare a cântării prin extrovertire, prin forţă, prin gestică dirijorală amplă, prin contraste dinamice sau de tempo (rallentando/accelerando, piano/forte etc.) nu vor  putea vreodată să compenseze, în interpretare, lipsa acestei forţe necreate şi lăuntrice a slujbei. De asemenea, unul din elemente ce pot denatura din start caracterul unei piese psaltice este schimbarea tempo-ului de la slujbă cu unul „adaptat” concertului.

Un aspect la fel de important este nevoia de a audia psalţi de referinţă pentru a putea reda cât mai firesc intervalele scărilor (fenomen ce implică relaţia dinamică dintre treptele fixe şi mobile şi modul de execuţie a atracţiilor). Să nu uităm să melosul trebuie să scoată în evidenţă ethosul glasului, ethosul thesisurilor şi ethosul ritmului. Dintre acestea trei, primul stă în strânsă legătură directă cu execuţia corectă a intervalelor. Aşa cum spune şi Anton Pann, muzicianul iscusit este acela care are capacitatea de a activa aceste ethosuri cu vocea sa, reuşind prin aceasta să stârnească („să aţâţe” spune Anton Pann) în inimile ascultătorilor diferitele stări (de rugăciune, tresăltare, bucurie, luminare, tânguire etc.)

Dacă dorim să vedem cu toată seriozitatea importanţa „(re)educării urechii” elevului seminarist cu intervale netemperate, atunci trebuie ca dascălii, alături de elevii-ucenici aleşi să practice cât mai multă muzică psaltică la strană (nu doar Liturghia, ci şi celelalte slujbe, de la cele mai simple până la privegheri) şi să facă audiţii cu genuri muzicale netemperate (de exemplu, folclor autentic, după modelul Şcolii de muzică psaltică a lui Simon Karas). Altfel, vom continua să cântăm o muzică psaltică având intervale temperate şi lesne de armonizat la două sau trei voci egale.

Notaţia psaltică, în general, reprezintă un sistem stenografic mnemotehnic (de aducere aminte, de ghidare) şi, în niciun caz, unul exhaustiv. Prin urmare, ea trebuie să rămână o „aducere aminte” a modului cum interpreta „dascălul meu” acea cântare, reperul rămânând dascălul care dă viaţă partiturii şi nu partitura. E drept că notaţia hrisantică (mult mai analitică decât cea mediobizantină) poate  permite mai uşor alunecarea de la conceptul de thesis (formulă melodică) la conceptul de notă (ca element abstract). De aceea, se întâmplă de multe ori să „vânăm” note, gorgoane şi trigorgoane, în loc să vedem thesis-urile din spatele acestora (compoziţiile mai noi au renunţat, din păcate, la aspectul formulaic, motiv pentru se cuvine multă atenţie în alegerea repertoriului). Dacă tratăm partitura doar ca pe un ghid şi propunere, putem „activa” din ecourile minţii (vezi Alexander Khalil, Echoes of Constantinople) modurile în care executa dascălul nostru acel thesis. Citirea notelor pe o partitură va rămâne tot timpul o execuţie, NU şi o interpretare. Trebuie să ne schimbăm radical metoda de învăţare a muzicii psaltice: mai întâi ascult (chiar şi ani la rând) pe dascălul meu, până când învăţ automat, fără efort thesis-urile, ca să pot şti mai târziu cum să interpretez, să decodific stenografiile. Mai întâi practica şi mult mai târziu notele. Această metodă a uceniciei (pe care actualul Protopsalt de Constantinopol, domnul Neochoritis o pune în aplicare cu mult succes) presupune două aspecte dispărute din strana noastră: a) creşterea copiilor de mici pe lângă protopsaltul (dascălul) bisericii şi b) investirea de imagine în „instituţia psaltului”, astfel încât elevii seminarişti să nu ajungă la vârsta fragedă de 18 - 20 de ani să fie numiţi „dascăli”, ci să poată să adune 15 – 20 de ani de ucenicie (pornind de mici) pe lângă un adevărat dascăl, cu etate şi experienţă (nu doar muzicală, ci şi liturgică şi mai ales duhovnicească). Orice reînnodare a tradiţiei pierdute (începând cu Al. I. Cuza) poate şi trebuie să aibă un început. (Adrian Sîrbu)