„Poți alerga după diplome, funcții, bani, carieră. Le vei avea pe toate și vei fi tot profund nefericit” – Pr. Visarion Alexa

Oricât de pozitiv ai gândi, tot vei face gripă, tot te va durea ceva, tot vei pierde tramvaiul. Viața nu este un șir nesfârșit de pozitiv, nu este după cum ți-o imaginezi tu. Orice lucru material pe care vi-l doriți și despre care credeți că vă va aduce pacea și bucuria este o amăgire cruntă!

Lumea aceasta este exil! Ați auzit de Publius Ovidius Naso? Cetățeanul roman exilat la marginea imperiului, la Tomis (Constanța de astăzi), care a fost trimis acolo după ce a spus o vorbă împotriva Cezarului, și care stătea pe malul mării, iarna, și scria „Tristele” – poemele tristeții sale și ale suferinței teribile trăite în exil?

Cu Adam s-a întâmplat același lucru: a fost exilat pe pământ. Așa suntem și noi, în exil. Iar în exil se poate întâmpla orice, în exil nu este bine. Dumnezeu a îngăduit ca omul să stea în exil, pentru a crește în el dorul de Acasă, dorul de Rai. Dacă omul uită care este Casa lui, Patria lui, va rămâne între barbari. Va fi ca vulturul crescut între găini, care nu știa la ce-i folosesc aripile. Casa noastră este Sus, la Tatăl, în Ierusalimul Ceresc. De aceea, moartea unui om drag, pentru un creștin, nu înseamnă dispariția lui, trecerea sa în neființă, așa cum spuneau comuniștii, ci înseamnă întoarcerea lui Acasă, la Tatăl, după cum spune Hristos pe cruce: „Tată, în mainile Tale pun sufletul meu!”.

Dumnezeu nu intervine în exil, pentru că îl lasă pe om să se trezească și să înțeleagă că în exil nu este Acasă! El nu a stat, însă, îmbufnat în Cer, ci L-a trimis pe Fiul Lui în exil, ca să ne învețe pe noi să ne întoarcem Acasă, în Brațele Sale Părintești! Fiul Său, într-o adâncă pedagogie pentru noi, a trăit în exil exact cum și noi o facem... a pățit-o și El, dacă vreți.

Viața aceasta este un șir nesfârșit de greutăți, probleme, străduință și suferință presărată cu puține „bombonele roz”. Niciunul dintre noi nu o sfârșește bine. Putem visa roz și pozitiv oricât dorim. Oricât de pozitiv ai gândi, tot vei face gripă, tot te va durea ceva, tot vei pierde tramvaiul. Viața nu este un șir nesfârșit de pozitiv, nu este după cum ți-o imaginezi tu. Orice lucru material pe care vi-l doriți și despre care credeți că vă va aduce pacea și bucuria este o amăgire cruntă!

Nichifor Crainic, unul dintre filosofii neamului nostru, închis în temnițele comuniste, scrie o carte tare frumoasă: „Nostalgia Paradisului pierdut”. Poți alerga după ce vrei tu – diplome, funcții, bani, carieră. Le vei avea pe toate și, surpriză, vei fi tot profund nefericit. De ce? Pentru că în fiecare dintre noi Dumnezeu a lăsat Nostalgia aceasta, a paradisului pierdut.

Crucea este, pentru atei, nebunie – „De ce să trăiești toate nefericirile vieții când poți să le închei oricand pe toate? De ce să te chinui fără rost?”. Pentru creștini însă, locul acesta, exilul, este locul în care Hristos ne-a învățat ce să facem, ne-a arătat cum să ne întoarcem Acasă: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”.

Sigur, nu mai sunt romanii care să ne răstignească, nu mai este crucea pe Golgota, dar viața ta este o Golgota. Dacă la capătul tuturor suferințelor tale, a întâmplărilor din viața ta, vezi Lumina, dacă Îl vezi pe El la capătul tuturor căderilor, răbdărilor și neputințelor tale, ai aflat Adevărul. El Însuși a trecut prin toate: a fost trădat, a fost abandonat de cei mai dragi ai lui, toată lumea îl vedea ca pe magnat care le poate da oricând pâine și pește, ba chiar alții au spus că ar fi bun de prim-ministru, de președinte. Cât de puțin a gândit omul venirea lui Dumnezeu pe pământ...

Soluția este să treci prin viața aceasta, după principiul pe care El l-a enunțat: „Ia Crucea ta și urmează Mie!”. Zbaterea ta în fața greutăților, împotrivirea ta este ca mersul în nisipuri mișcătoare: cu cât te zbați mai mult, cu atât te afunzi mai tare. În grădina Ghetsimani, Hristos s-a pus în pielea unui om disperat: „Nu pot să trec prin asta!”. Oprește-te din zbaterea si împotrivirea inutilă și spune atât: „Facă-se voia Ta! În Brațele tale așez viața mea, sufletul meu, existența mea și merg până la capăt, pentru că ochii mei (spirituali) sunt fixați pe Tine!”.

Dumnezeu ne dă Crucea, viața noastră, care este o școală prin care ne poartă. Stai pe Crucea vieții tale, nu te da jos de pe ea. Poți să te mai strâmbi, să te cerți cu Dumnezeu, din când în când, El îți permite, e iubitor. Dacă însă te cerți pe tine sau pe cei din jur, ca un om disperat, fără să te gândești la Dumnezeu, cazi în deznădejde. Un creștin cu ochii spre Cer este o persoană indestructibilă. Nimeni și nimic nu-i poate face rău, pentru că el nu va muri niciodată.

De la același autor

Ultimele din categorie