Cântare scrisă-ntr-o icoană

Puncte de vedere

Cântare scrisă-ntr-o icoană

    • Cântare scrisă-ntr-o icoană
      Cântare scrisă-ntr-o icoană

      Cântare scrisă-ntr-o icoană

Cu cât privesc cerul senin mai mult, cu atât nu mai văd nimic. Cu cât iubesc însă mai mult, cu atât mi se descoperă mai multe.

Rugăciunea şi Poezia nu sunt nişte stări paralele. Ele sunt două firi ale aceluiaşi fir, ca act izbăvitor. Când ţi-ai venit odată în fire trebuie s-o faci şi-a doua oară. Prima dată te rogi şi apoi, prin poezie creezi (sau recreezi) lumea (realitatea) distrusă de păcat (păcatul fiind ieşirea din fire, călcarea cuvântului).

Pentru Rugăciune şi pentru Poezie sunt necesare cuvintele. În ce măsură? Cum trebuie să fie ele? Cum trebuie ele folosite? Orice început bun se face prin cuvinte frumoase, acestea devin fagure de miere pentru suflet şi tămăduire pentru oase, după spusele Psalmistului.

Există mai multe trepte care pot fi urcate, atât prin Rugăciune, cât şi prin Poezie, de cel ce se roagă şi de cel ce scrie, dar, mai ales, citeşte Poezie.

Odată create aceste trepte ajungi la un extaz al tăcerii interioare, la oprirea totală a gândului în faţa misterului divin. Acolo, sus, rugăciunea curată şi poezia curată nu mai folosesc niciun cuvânt. Mintea şi inima se adună din toate părţile şi se află faţă-n faţă cu Dumnezeu: rugăciunea minţii şi poezia inimii (Mitropolitul Bartolomeu).

Este un loc de împletire care ţine tot drumul, de la început până la sfârşit şi dincolo, în durata veşniciei. El se numeşte IUBIRE.

Chiar dacă nu înţelegi te poţi afla într-un permanent început, pentru că, aşa cum spunea Nichita Stănescu, totul e atât de simplu încât pare de neînţeles. Cu cât privesc cerul senin mai mult, cu atât nu mai văd nimic. Cu cât iubesc însă mai mult, cu atât mi se descoperă mai multe. Şi pentru a iubi, ai nevoie de un canon, în sensul de îndreptar: a alege între graţie şi armonie, între încântare şi mântuire, între suflet artistic şi suflet religios – iată canonul întrebărilor.

Canonul poartă numele de cel Mare nu numai pentru imaginea neobosită a drumului duhovnicesc, ci şi pentru importanţa lui religioasă. Nostalgie, cerere, revoltă, suferinţă, interogaţie, căinţă, strigăt, regăsire, bucurie, înviere, - iată, pe lângă frumuseţea poetică a Canonului, tot atâtea vibraţii, trepte ale drumului Rugăciunii pietruit prin Poezie.

Există ceva comun structurilor Poeziei şi Rugăciunii în Canonul cel Mare.

Cu siguranţă, o astfel de Poezie se cere recitată devenind Rugăciune şi, invers, respirată devenind stare; o asemenea treaptă este greu de atins dar nu imposibil de pătruns.

Principiul fundamental al compoziţiei este paralelismul stihurilor: că întru păcat am fost zămislit şi am adăugat rănilor mele răni; păcătuit-am, greşit-am şi am călcat porunca Ta; ci Tu mă miluieşte ca un îndurat, Dumnezeul părinţilor. Dumnezeu mi s-a făcut apărător şi acoperitor, deşi m-am dezbrăcat de Dumnezeu prin mâncarea cea nechibzuită, făcându-mă lut viu şi ucigaş al sufletului; din lanţul cel greu al păcatului m-am eliberat având har luminător.

Hainele rupte mi le-a ţesut şarpele cu sfătuirea şi de atunci păcatul mi-a cusut haine de piele împestriţate cu patimi stricându-mi frumuseţea minţii. Acum, umblu ca în zi, cu bunăcuviinţă, întru lumina postului ca un val, ca o floare, ca un fiu al zilei, înălţându-mi cu aripi, cu fapta şi cu gândirea mintea, Dumnezeu îmi albeşte viaţa.

Stihul opt al cântării a 6-a reprezintă o extraordinară rugăciune: Înţelege suflete al meu,/ primeşte rouă din cer/ şi te pleacă de bea apa/ care curge din lege prin stoarcerea Scripturii.

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul defineşte viaţa duhovnicească printr-un vers din Stihul 6 al Cântării a 7-a: cântare scrisă-ntr-o icoană.

Citește despre: