Căsătoria a doua, între Sfântă Taină și pogorământ

Sfântul Vasile cel Mare statornicea ca cei ce se căsătoresc a doua oară să fie opriți de la Sfânta Împărtășanie unul sau chiar doi ani, în timp ce aspiranții la a treia căsătorie să se oprească de la cele sfinte de la trei la cinci ani. Sfântul Teodor Studitul era de părere ca acelora ce primeau a doua căsătorie, la slujba rânduită, să nu li se mai așeze cununiile pe cap, ci doar pe umeri.

Iubirea, spunea Părintele Stăniloae, „stă într-un sentiment de răspundere faţă de importanţa celuilalt. Dacă-l iubesc, ţin să se mântuiască (...). Când spun cuiva te iubesc, spun: tu nu vei muri niciodată”. Asistăm, din păcate, la o desacralizare, la o relativizare tot mai mare a noțiunii de iubire, iar de aici apar multe neajunsuri în familia creștină, printre care și divorțul. Mulți, dorind să întemeieze iarăși o familie, merg la preot cerându-i să-i cunune din nou. Sunt, așadar, căsătoriile a doua, a treia binecuvântate? Pe baza învățăturilor Sfintei noastre Biserici vom încerca un posibil răspuns.

În Biserica primară căsătoria a doua era îngăduită doar în caz de văduvie

În general, Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi nu recomandă căsătoria a doua, în mod deosebit a celor divorţaţi sau a celor care se căsătoresc cu cei divorţaţi. În acest sens, cuvintele Mântuitorului sună limpede: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare şi se va însura cu alta săvârşeşte adulter” Matei XIX,9). Cu toate acestea, dumnezeiescul Pavel, Apostolul, îngăduie celor văduvi a doua căsătorie doar pentru a nu cădea în desfrânare: „fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I, Cor. VII,8-9). Sfântul Ioan Gură de Aur completează spusele verhovnicului, afirmând că este mai bună căsătoria decât o văduvie fără evlavie, căci aşa pot să izvorască alte bunuri şi, mai ales, se alungă din cuget lenevia. Văduvii sunt chemați „să se ridice mai presus de cele pământeşti”. În Epistola I către Corinteni Sfântul Pavel confirmă superioritatea unei văduvii curate decât altă însoțire: „femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea” (I Cor. VII, 34). Lămurind acest lucru, Sfântul Ioan Hrisostom, în a II-a Omilie despre căsătorie, explică: „văduvia este mare lucru şi foarte înalt şi a doua căsătorie este mai jos. Roadele acestei stări sunt mari nu numai în viaţa viitoare, ci chiar în viaţa de acum”. Tot sfântul părinte stăruiește pentru păzirea legii căsătoriei celei dintâi: „cel mai bun lucru dintre toate ar fi să aştepte pe cel mort şi să păzească legea începută cu el, să iubească înfrânarea, să stea cu copiii rămaşi şi să aibă parte de mai mare bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu”. Este foarte emoționant cum pune problema despărțirii prin moartea a soților, îndemnând soțiile să-i aștepte, căci: „soțul tău nu a murit, ci doarme. Și cine nu aşteaptă pe om adormit?” Când slăbiciunea trupului ori greutățile vieții cotidiene îi împing pe văduvi la a doua căsătorie, deși însoțirea reușeşte adeseori, totuși poate fi presărată cu multe neajunsuri, scene de gelozie, reproșuri, certuri. Cea mai frecventă este suspiciunea, gelozia cu care a doua soţie priveşte tot ce ţine de prima căsătorie a soţului ei, inclusiv copiii. Tocmai de aceea Sfântul Ioan Hrisostom îi îndeamnă pe cei vizați să se abțină de la a doua căsătorie: „vă sfătuiesc deci să vă stăpâniţi şi să vă mulţumiţi numai cu prima căsătorie, ca să nu vă tulburaţi tihna vieţii”.

Biserica nu legiferează divorțul, ci doar îl tolerează

Toate aceste sfaturi vizează cazurile recăsătoriilor pricinuite de văduvie. Astăzi, din păcate, se întâlnesc numeroase situații când credincioșii cer a doua sau chiar a treia căsătorie în urma unui divorț. Este adevărat că multe căsnicii se desfac pentru motive la fel de ridicole şi superficiale ca şi cele pentru care se contractează, trădând, adeseori, interese pecuniare, confuzie între erotism şi iubire, patimi neîmblânzite, instabilitate sufletească. O cauză des întâlnită a divorțurilor o reprezintă relațiile extraconjugale. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că adulterul desface căsătoria chiar înainte ca cei doi să se despartă; cu toate acestea, nu recomandă în nici un caz separarea soţilor, ci mai degrabă readucerea celui ce a greșit la pocăință și îndreptare. Divorțul mai pleacă și de la plictiseala de celălalt, când în familie nu mai e nimic nou, nimic divin, iar totul se conformează afirmației lui Jean Paul Sartre „infernul este celălalt”. Poate de aceea asistăm în prezent la o rată a divorțurilor de 50% în primii trei ani de la căsătorie.

Având în vedere toate acestea, Biserica a trebuit să ia decizia de a îngădui căsătoria și celor ce au ieșit prin divorț din prima căsnicie sau chiar din a doua. Altfel, se putea întâmpla ca foarte multe familii întemeiate prin recăsătorirea după divorțul unuia sau amândurora din soți să trăiască fără binecuvântare, proliferând răul. Asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă legiferează divorțul, ci doar îl tolerează, atunci când legătura conjugală este practic destrămată, căci în cele mai multe dezacorduri conjugale se află o slăbiciune spirituală, un refuz de a urma calea eroică, o respingere a pocăinței evanghelice.

Căsătoria a doua este sfântă taină?

Dar cum rămâne cu a doua sau a treia căsătorie, este sau nu binecuvântare pentru ele? Sfinții Părinți, am arătat mai sus, admiteau recăsătorirea doar în caz de văduvie. Celelalte cazuri le canoniseau foarte aspru. Bunăoară, Sfântul Vasile cel Mare statornicea ca cei ce se căsătoresc a doua oară să fie opriți de la Sfânta Împărtășanie unul sau chiar doi ani, în timp ce aspiranții la a treia căsătorie să se oprească de la cele sfinte de la trei la cinci ani. Sfântul Teodor Studitul era de părere ca acelora ce primeau a doua căsătorie, la slujba rânduită, să nu li se mai așeze cununiile pe cap, ci doar pe umeri.

Și astăzi sunt diferende privind modul cum trebuie privite nunta a doua și a treia. Unii preoți o consideră doar o slujbă de binecuvântare. Cred că este corectă această atitudine, doar că rânduiala actuală a Molitfelnicului ne cam pune în încurcătură. Centrul Sfintei Taine a Cununiei, numit și epicleză, atunci când Duhul Sfânt coboară, unindu-i pe mire și mireasă, spun majoritatea liturgiștilor, este rostirea rugăciunii: „Dumnezeule Cel sfânt, Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai făcut femeie şi ai însoţit‑o lui spre ajutor, pentru că aşa a plăcut slavei Tale să nu fie omul singur pe pământ, Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia…” Preotul chiar apelează la un gest vizibil cât mai explicit, unind mâinile mirelui și miresei, binecuvântându-le. Rânduiala nunții a doua și a treia prevede aceeași rugăciune, cu același gest liturgic. În atare situație, există o contradicție în afirmația că nunta a doua și a treia nu reprezintă o sfântă taină și practica liturgică. Chiar dacă rânduiala celei de-a doua căsătorii este simplificată, totuși conține în mare parte elementele esențiale ale celei dintâi (punerea inelelor și a cununiilor, epicleza, împărtășirea din paharul de vin binecuvântat, chiar și dansul ritualic, îngenuncherea pentru scoaterea cununiilor inclusiv. Doar rugăciunile sunt diferite și cu preponderență au caracter penitențial). Cred că liturgiștii noștri ar trebui să ia în discuție și acest aspect pentru a se diferenția clar, și prin rânduiala slujbei, că a doua ori a treia căsătorie nu mai reprezintă o sfântă taină, ci doar binecuvântare.

De la același autor

Ultimele din categorie