Răspunsul fiecăruia la o asemenea întrebare este determinat de mulţi factori: timpul şi locul în care trăieşte, educaţia primită în familie, mediul în care s-a format, faptul de a fi sau nu credincios, religia în care a fost crescut etc. De aceea nu trebuie să ne mire marea diversitate a răspunsurilor ce s-au dat la această întrebare.

Noi, însă, oameni ai vremurilor din urmă, nu mai avem timpul şi răbdarea necesare pentru a le cerceta în amănunţime. De aceea vom proceda reducţionist şi vom spune că această mare diversitate de răspunsuri poate fi împărţită în două categorii mari:

Prima este categoria acelora care nu văd nimic dincolo de orizonturile acestei vieţi limitate de pe pământ. Cei mai mulţi dintre aceştia, unii chiar fără a conştientiza, nu urmăresc altceva decât să beneficieze cât mai mult de plăcerile mai mult sau mai puţin grosiere pe care viaţa le poate oferi. Dar aceasta este o viziune stresantă, generatoare de griji, nelinişti şi conflicte.

Cea de a doua este categoria acelora pentru care sfârşitul vieţii de aici nu este altceva decât începutul unei noi vieţi. Pentru aceştia, însuşi datul morţii este motivaţia care-i mobilizează pentru a da vieţii lor un sens superior. Ei vor căuta, desigur, să afle calea de acces către valorile eterne, acelea care trec dincolo de tot ce viaţa limitată de pe pământ ne poate oferi. Deşi poate avea mai multe formulări, fiecare va exprima în esenţă acelaşi lucru: autodepăşirea, transcenderea condiţiei umane, urcuşul în plan duhovnicesc până la asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea etc.

O încărcătură pe care conceptele nu au cum s-o definească

Oricât de multe formulări am elabora şi oricât de frumoase ar fi acestea, ele rămân totuşi cuvinte care nu duc la nimic dacă nu le punem în practică. Cu alte cuvinte, e nevoie să ne străduim a ne cunoaşte bine pe noi înşine şi astfel a ajunge să înţelegem care trebuie să fie sensul concret al vieţii noastre pentru ca apoi, prin toate manifestările noastre (în gând, cuvânt şi faptă), să încercăm a-l realiza. Sigur că dacă vom căuta sincer şi cu cea mai bună intenţie, vom găsi. Iar ceea ce vom găsi este chiar înţelegerea sensului adânc al vieţii. Finalizându-se astfel, căutarea aduce cu sine o încărcătură pe care conceptele nu prea au cum s-o definească. Ea este o trăire pe care poeţii o fac simţită uneori în versurile lor. O trăire pe care, iată, un poet precum Ion Pillat o comunică cu atâta căldură sufletească în versurile unuia din cele mai frumoase pasteluri ale sale. Este poezia „Mărţişor“ din ciclul „Calendarul viei“.

Ceea ce poetul comunică prin versurile poeziei, sub forma unui monolog interior, este o stare lirică complexă în care intră ca parte componentă bucuria dată de contemplarea unui peisaj rustic de primăvară.

Toate în natură sunt, aşa cum ne spune poetul, lucruri simple (întâia barză care cade pe zăvoi, omul care sapă, plugul care ară, cucul care cântă, izvorul care s-a trezit etc.), dar care tocmai prin această simplitate a lor te apropie de înţelesurile adânci ale vieţii, îţi revelează dimensiunea sacralităţii din lume, din viaţă, din om: Aceste lucruri simple ce veşnice îţi sunt!/ Ce sfântă bucurie descoperi pe pământ. Veşnicia acestor lucruri simple, sugestie pentru veşnicia vieţii, amintesc cititorului că această lume în care îi este dat să trăiască este o creaţie divină. În componenţa celor mai multe din imaginile poetice intră elemente ancestrale care, imperturbabil, revin în fiecare primăvară, atunci când are loc trezirea la o viaţă nouă a întregii naturi. Este acea eternă revenire care aduce pentru privitor şi pentru cititor ideea permanenţei vieţii, simţământul confortabil că toate în lume, în viaţă, în Univers se află în mâna tare a lui Dumnezeu.

Conştientizarea condiţiei umane duce la depăşirea ei

În această lume cu care poetul se simte pe deplin solidar, viaţa nouă se naşte mereu din cea veche, pe care o continuă. Nu uităm, desigur, că pentru a se naşte viaţa nouă, cea veche trebuie să moară: „Ce râsete, ce chiot pe dealurile viei - / Pe unde-au mers părinţii îţi duci şi tu copiii“. Aceasta este legea căreia trebuie să i se supună tot ceea ce se naşte pe pământ şi de aici melancolia discretă care dublează starea de bucurie ce se comunică prin textul poeziei, precum şi prin ceea ce am putea numi ambianţa, atmosfera întregului tablou.

Prin această solidaritate, prin integrarea sa deplină în natură, în Univers, dar mai ales prin adânca preţuire a vieţii, poetul, omul în general, ajunge să se şi deosebească de tot ce îl înconjoară. Spre deosebire de natură, el îşi conştientizează condiţia şi înţelege.

Iar înţelegerea duce la claritate. Ceea ce predomină acum în natură şi parcă o învăluie se confundă cu lumina, limpezimea (cerul limpezit, albul florilor de prun, omul în alb etc.). Iar luminii din natură îi corespunde lumina interioară a omului: „În tine şi prin ramuri e cerul limpezit“. Este lumina dată de bucuria înţelegerii. Este bucuria omului care, înţelegând rostul adânc al vieţii, s-a împăcat cu propria condiţie pe care chiar prin aceasta o depăşeşte: „Cu pacea ei lumina ţi-a botezat câmpia/ Ce pace e pe omul în alb ce sapă glia,// Pe barza ce se duce pe Argeş tot în sus,/ Pe-adâncul sens al vieţii la care te-ai supus“.