De multe ori m-am gândit care este definiţia frumuseţii, sau măcar cum poate fi ea conceptualizată. Mai târziu, după niscaiva lecturi, am remarcat că asta era preocuparea de căpătâi a multor gânditori de pe la începutul istoriei scrise încoace. Şi nimeni nu a reuşit să pună degetul de frumuseţe, să exprime inexprimabilul evident. Este frumuseţea înnăscută sau vine odată cu educaţia, este ea congenitală sau doar o revărsare de lumină peste creaţie? Care este diferenţa dintre frumuseţea naturii (flori, peisaje, animale etc) şi frumuseţea persoanelor umane născătoare de iubire?

Există oameni care consideră frumuseţea ca fiind o armonie între părţile componente, alţii spun că frumuseţea stă în ochi (ceea ce ar relativiza orice sentiment la maximum). Unii gânditori spun că limbajul este o convenţie a unor lucruri total diferite, şi că noi numim în mod comun culoarea roşu, dar fiecare dintre noi vedem ceva complet diferit. Aşa e şi cu frumuseţea. Este o realitate împărtăşită comun, dar simţită diferit, ca răspuns unic la diversitatea infinită a persoanelor umane, sau la ceea ce numim în chip sintetic „chipul lui Dumnezeu”.

De bună seamă, civilizaţiile au atins epistemic diferite aspecte ale fumuseţii, sociatatea a idealizat anumite modele, care mai apoi au devenit fantoşe sau idoli (să ne gândim doar la Gioconda sau Marilyn Monroe în bătaia vântului). Frumuseţea tabloizată a devenit accesoriu al mimetismului sau factor de nivelare gregară a personalităţilor.

Eram odată într-un tren, într-un compartiment plin de oameni complet diferiţi. La un moment dat, am trecut pe lângă o Biserică, şi câţiva dintre cei prezenţi au făcut cruce. Un profesor pensionar, scrobit, cu o geantă veche şi un sacou şlefuit de ani, a început să spună despre stupiditatea celor care cred în fiinţe care nu se văd, din nevoia de a fi sclavi. Am început aşadar un dialog inegal, în care încercam să-l conving, cu susţinerea tăcută a câtorva călători, că Dumnezeu există. Bătrânelul din faţa mea era bine intenţionat, slujitor atent al moralităţii (motivate social) şi uns cu toate alifiile comunistoide despre idealul omului de a stăpâni materia, de a organiza societatea perfectă, egală cu sine însăşi şi în care fericirea e asigurată atent cu sprijinul „oamenilor de bine”.

Cu argumentul meu, că nu există morală fără o Persoană care să o nască şi să o păstreze, era greu să-l conving, practicase o viaţă ireproşabilă moral, respectase toate legile seculare, avea un bun simţ uriaş, o convenţionalitate civilizatorie remarcabilă, o dorinţă de a face binele şi de a ajuta, nedublate de sentimentul religios. La ideea despre complexitatea universului, creaţia sa, imposibilitatea nimicului de a rodi ceva ever, rezidurile darwiniste erau la ordinea zilei. Avea pregătite sute de prejudecăţi ideologizate, precum asemănarea omului cu maimuţa, devenirea embrionului uman din peşte în pasăre şi apoi în mamifer etc.

Deodată, mi-am dat seama că nu voi putea să-l conving pe un om care de o viaţă crezuse în aberaţiile marxiste, pe terenul cunoaşterii. Epistema lui era completă şi îşi făurea ad hoc argumente pentru ideile sale. Am realizat că doar pe terenul inimii, al simţirii, ar putea fi o umbră de speranţă.

Aşa că l-am întrebat despre frumuseţe. Ce este ea, de unde vine, cum poate fi cuantificată, măsurată, pusă în clasamente, definită. A intrat într-un hăţiş fără ieşire. Frumuseţea aceea care te face să te îndrăgosteşti, care te face să mori pentru cel iubit, izvorul de minune care izvorăşte din ochii pruncilor, dezinvoltura florilor la răsărit de soare, ce este un sărut, perfecţiunea bobului de rouă pe un fir de iarbă, asfinţitul cu toată puterea lui, pădurea şi şoaptele ei, toate acestea nu pot fi conceptualizate. Dar ele există cu adevărat, sunt aici, făurite de Cineva de o frumuseţe de negrăit, în care încap toate frumuseţile lumii, jertfite în iubire şi rânduite nemuririi.

Repet, omul era bine intenţionat. Aşa că argumentele au pălit, am vorbit despre vremea (demult apusă) când s-a îndrăgostit, ce-l ţine lângă băbuţa lui, despre asemănarea dintre părinţi şi copii, despre relativitatea frumuseţilor mondene, despre spontaneitatea inteligenţei ca prolegomenă a frumuseţii, despre virtute, milostivire şi iubire ca semne ale frumuseţii pierdute sau regăsite, despre lacrimi de durere sau bucurie, despre fiorul adânc cu neputinţă de rostit al îmbrăţişării propriului copil, abia ieşit din pântece, despre frica de moarte şi dorul de veşnicie. Şi ochii bătrânelului proletcultist s-au umezit, a suspinat adânc, parcă trezit dintr-un somn şi a spus: „Atâta frumuseţe nu poate fi în zadar...”.

Bucuria din inimile celor din tren a fost fără margini. O doamnă distinsă a început să bată din palme, două studente au început să strige ca pe stadion.  

Frumuseţea este liturghia tăcută a lumii, lumina ei răstignită, care izvorăşte din ochii lui Dumnezeu şi se revarsă ca bucurie a firii peste întreaga făptură. Suntem chemaţi să ne împărtăşim cu ea, să celebrăm prezenţa Celui nevăzut în ochii noştri, să ne hrănim din frumuseţea Izvorului vieţii. Suntem chemaţi să vedem icoanele lui Dumnezeu, prezente pe catapeteasma lumii, adică să privim chipurile sfinţilor şi să urmăm viaţa lor, căci ei sunt cei ce au spălat cu lacrimi chipul lui Dumnezeu din ei până a devenit strălucitor şi plin de lumină veşnică.