Astăzi, mai ales datorită perspectivelor noi conturate de cercetările din fizica cuantică, nu doar oamenii de știință au început să reconsidere natura raportului între om și univers. Devine evident că nu se mai poate pleca de la premisa unei pasivități de principiu a omului față de modul de existență a universului.

Dacă, într-un fel sau altul, se recunoaște posibilitatea unui gen de influență umană față de structurile lumii, sau mai precis, față de comportamentele detectabile și evaluabile a ceea ce desemnăm ca exterioritate față de noi, este evident că trebuie să reconsiderăm înțelegerea noastră a omului și a universului. Această nevoie nu este impusă de vreo speculație teoretică, ci de evidență, de rezultatele concrete aduse de cercetarea fundamentală. Cu toate că există discuții, dezacorduri și interpretări diferite ale rezultatelor cercetării fundamentale, nu se poate nega faptul că descoperirile excepționale din fizica cuantică ce au marcat mare parte a secolului al XX-lea impun schimbarea de perspectivă, de înțelegere a naturii universului. Și atunci nu poate fi omisă o altă întrebare, cea legată de posibilitatea de cunoaștere de către noi, cu capacitățile ce ne sunt proprii, a ceea ce este cu adevărat realitatea. Însă, și mai radical, survine o altă întrebare: în ce măsură acest act de cunoaștere, și în general interacțiunea noastră cu lumea, are efecte asupra acesteia? Nu vorbim de efecte exterioare, cantitative, de prelucrarea și manipularea materiei ca și a energiei, ci de o acțiune la nivelul structurilor ultime, a modului esențial de a fi și de a se înfățișa a universului. Asupra felului în care lumea este. O întrebare ce pare prea îndrăzneață, dacă nu ciudată. Însă, trebuie să reafirmăm, justificarea unei astfel de chestionări ține de datele concrete oferite de cercetare și nu de o speculație teoretică.

Așa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, „Raționalitatea lumii este pentru om și culminează în om; nu omul este pentru raționalitatea lumii”. Potrivit tradiției patristice, toate lucrurile își au originea în Logos-ul dumnezeiesc. Noțiunea de logos apare și în legătură cu sesizarea rațiunii obiective a lucrurilor, ca și în legătură cu ceea ce Stăniloae numește rațiunea personală strictă. Această din urmă formulare vrea să creeze o nuanță și o diferență între două căi de înțelegere proprii omului. Pe de o parte, pe calea rațiunii analitice – legată în mod esențial de rațiunea obiectivă și strictă a lucrului, numită și cea eternă sau divină – obținându-se o înțelegere parțială și fragmentară, însă ce permită cunoașterea progresivă a lumii materiale ca și utilizarea proprietăților acesteia potrivit trebuințelor romului. Pe de alta, o înțelegere mai sintetică și mai directă, ce stă sub semnul intuiției, o înțelegere care dă conștiința unor sensuri și scopuri mai înalte ale naturii. Aceasta întrucât, potrivit textelor Tradiției, între care cele ale Sf. Maxim Mărturisitorul ocupă un loc aparte, atunci când se vorbește de rațiunile eterne ale lucrurilor cuprinse în Logos-ul divin, se înțeleg prin ele și în ele sensuri mai înalte, mereu mai înalte, ascunse în ele – aici apărând diferența între logos (sensul strict al lucrurilor) și noema (sensurile mai înalte ascunse în lucruri). Căci raționalitatea lumii are virtualități multiple, și mai ales, e maleabilă, contingentă.

„Raționalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualități, corespunde indefinitelor virtualități  ale rațiunii, imaginației și puterii umane creatoare și progresive.” Formularea aceasta, aparținând Părintelui Stăniloae, sintetizează adevăratul spirit a înțelegerii patristice a lumii. Aici este și aspectul de diferență esențială față de înțelegerile anterioare ale raționalității lumii. Mai ales pentru că omul este cel care folosește și scoate acest caracter la iveală. Omul se folosește de această raționalitate a lumii pentru a progresa în comuniunea cu Dumnezeu și aproapele său, ca și pentru a ajunge la sensuri și scopuri mai înalte ale naturii.