Chiar aşa, de ce tace Biserica?

 

Pe cât de nebănuite sunt căile Domnului, pe atât de previzibile (şi rizibile!) sunt căile vrăjmaşilor Lui. Sistematic, ei reiau aceleaşi atacuri la adresa Bisericii şi doar pretextul mai diferă uneori. Când nu se reproşează prezenţa clericilor în spaţiul public, cu un cuvânt sau o rugăciune de binecuvântare acolo unde e cazul, li se impută lipsa lor de implicare. Şi invers. Logic, nu? Ei bine, nu. Am (re)citit câteva dintre articolele de acest gen din ultimii ani. Te poate ameţi acest balet al gândirii. Dar să luăm pe rând mişcările principale şi să le analizăm pe-ndelete, în pofida acestui iureş care pare să nu se mai termine.

Pe cât de nebănuite sunt căile Domnului, pe atât de previzibile (şi rizibile!) sunt căile vrăjmaşilor Lui. Sistematic, ei reiau aceleaşi atacuri la adresa Bisericii şi doar pretextul mai diferă uneori. Când nu se reproşează prezenţa clericilor în spaţiul public, cu un cuvânt sau o rugăciune de binecuvântare acolo unde e cazul, li se impută lipsa lor de implicare. Şi invers. Logic, nu? Ei bine, nu. Am (re)citit câteva dintre articolele de acest gen din ultimii ani. Te poate ameţi acest balet al gândirii. Dar să luăm pe rând mişcările principale şi să le analizăm pe-ndelete, în pofida acestui iureş care pare să nu se mai termine.

Plié (la bară). E un soi de joc de glezne, precum al fotbaliştilor la încălzire. Se ia o temă de interes naţional, se proclamă din toţi genunchii dragostea pentru justiţie, progresul, prosperitatea. Se invocă mai mereu miile de cetăţeni revoltaţi şi zecile de ONG-uri. Până aici, tot respectul! Numai că nu se aminteşte nimic, de exemplu, şi despre iniţiativa absolut legală a trei milioane de români care aşteaptă de aproape doi ani un referendum, o consultare a populaţiei. Asta aşa, ca să înţelegem cât de mult le pasă secular-umaniştilor de democraţie.

Dégagé. Se mătură uşor podeaua cu toţi cei care, în loc să şi le întindă ostentativ, îşi ţin acasă picioarele. Brusc, religia nu mai este o chestiune privată, clericii trebuie să iasă şi să recite în faţa camerelor de filmat Decalogul. Înţeleg că balerinilor noştri tare le mai place porunca a opta, „să nu furi” (Ieşirea 20, 15). E o mişcare excelentă, toată stima şi aici, pe mine m-aţi câştigat! Dar celelalte nouă porunci nu sunt facultative, cum ar dori ei să fie ora de religie. Nu poţi avea pretenţia că o respecţi pe una, dacă nu le respecţi pe toate. Pars pro toto. Aşa încât îi voi crede că execută corect figura din porunca numărul opt în momentul în care o vor executa corect pe cea de la început, temelie a tuturor celorlalte nouă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Ieşirea 20, 1-2). A, când auziţi de această poruncă nu mai puteţi să vă ridicaţi pe poante, dragile noastre balerine? Păi, da, că nici nu e de râs, e de plâns tot omul care nu crede în Dumnezeu...

Grand jeté. E acea săritură spectaculoasă în care picioarele se întind în aer şi formează o linie paralelă cu pământul. E o mişcare prin care Bisericii i se propune să se ocupe doar de problemele pământeşti, să lupte împotriva oricăror nedreptăţi, să afurisească, să certe, să scrie pe toacă pe toţi netrebnicii dovediţi sau presupuşi. Adică, în loc să întindă mâinile pe Crucea iubirii jertfelnice, căutând să se intersecteze cu verticala Cerului, să recupereze pe cel pierdut, creştinul e îndemnat să împartă în stânga şi-n dreapta picioare perfect aliniate la orizontala problemelor lumeşti. Nimic nou sub soare. Ca răspuns la această ispitire avem un dialog consemnat acum două milenii între Mântuitorul şi un secularist avant la lettre: „Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 13-14).

Grand pirouette. Limpede pentru orice român francofon sau anglofil despre ce e vorba. Dragii noştri iubitori de colanţi de toate culorile curcubeului recunosc, printr-o succesiune de răsuciri, influenţa pe care Biserica ar avea-o în societate şi, mai ales, în rândurile clasei politice. Se cere, pe cale de consecinţă, implicarea ei. Puţină istorie nu strică. Să ne amintim că sunt sfinţi militari care au fost în slujba unor împăraţi păgâni, dar numai când aceştia i-au obligat să jertfească idolilor ei s-au împotrivit pe faţă şi au mărturisit pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu. Sunt şi sfinţi ierarhi, precum Ioan Gură de Aur, care au criticat prompt pe acei conducători care se declarau creştini, dar în faptă erau ca nişte păgâni. Încât de mult discernământ duhovnicesc avem nevoie pentru a lua o decizie sau alta în relaţie cu puterea statului, iar nu de învârteli sofistice.

Pas de deux. Dacă, totuşi, se încăpăţânează şi nu se lasă ispitită pentru un dans în doi cu secular-umanismul, Biserica e acuzată că, de fapt, ea nici nu e frecventabilă după ce a dansat, între alţii, cu Ceauşescu sau cu alte personaj compromise. Sigur, vulpea care nu ajunge la struguri spune că oricum sunt acri. Moment de mare confuzie la acest final de spectacol, explicabil după atâta dans epuizant. Domniile lor nu fac distincţia dintre ideologie şi teologie. S-a spus: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Deci unde ei văd compromis şi vinovate legături, de fapt e prilej de separare şi clarificare a perspectivelor. Sigur, la nevoie, prilej şi de pocăinţă.

Şi uite-aşa, dragii noştri balerini şi balerine, după atâtea figuri de balet au ajuns să cadă din lacul lebedelor, în puţul gândirii. Dar nu vă îngrijoraţi, schimbă ei imediat placa, cât ai pocni din Nietzsche. Când nu le iese baletul – şi acela mimat, desigur –, renunţă imediat la cântecul de sirenă al lui Vasile Roaită şi revin la internaţionala, clasica, indelebila luptă de clasă. Ceea ce pe mine mă scuteşte de orice comentarii. Pentru că trecerea de la mişcările de balet la pumnii de categoria grea din box poate fi sintetizată printr-o frază care pluteşte soteriologic în spaţiul dintre Ghetsimani şi Golgota: „De ce tace Biserica?” este o întrebare emfatică, ridicată tocmai de cei ce se pregătesc să-i mai aplice încă o lovitură în plină figură!

... Dar chiar şi picioarele obosite de atâta balet ideologic sunt aşteptate de Mântuitorul Cel încins mereu cu un ştergar (cf. Ioan 13, 3-15) şi gata oricând să le spele de toate mizeriile telurice.

De la același autor

Ultimele din categorie