Creştinul Berdiaev

Un exemplu de formulă ce este parcă desprinsă din vechea literatura patristică o reprezintă şi cea în care Berdiaev consideră că "grija pentru viaţa aproapelui, chiar o grijă materială, corporală este deja ceva spiritualizat. Pâinea pentru sine este o grijă materială, pâinea pentru altul este o preocupare spirituală".

Prezenţa şi implicarea intelectualilor în Biserică a fost dintotdeauna un subiect incomod. Puţini au fost teologii/ clericii care şi-au asumat un dialog deschis pe acest tărâm. Iar când acest dialog s-a înfiripat, nu rareori el a avut puternice nuanţe polemice. O viziune integratoare asupra actului cultural, asupra reflecţiei filosofice sau asupra descoperirilor ştiinţifice rareori putem sesiza în biografia unor personalităţi bisericeşti. La noi avem, în acest sens, strălucite excepţii în persoana unor clerici precum Mitropolitul Antonie Plămădeală sau Părintele Constantin Galeriu. Nici Ortodoxia din afara spaţiului românesc nu a cunoscut abordări radical diferite. Insuficient valorificată, prezenţa intelectualului în Biserică poate aduce acel suflu revigorant de care un organism viu, precum este Biserica, are absolută nevoie, mai ales în dimensiunea sa socio-culturală. Am ales, de aceea, pe unul dintre intelectualii incomozi din Biserica Ortodoxă spre a-i creiona portretul, mai ales din perspectivă creştină. Este vorba despre filosoful rus Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), prolificul scriitor ce a suscitat numeroase controverse în mediul eclezial. Şi tocmai pentru că a ridicat, sistematic, probleme ce se dovedesc a fi de o strictă actualitate pentru creştinismul bimilenar, îi voi dedica o serie de articole în cadrul acestei rubrici, cu speranţa că numai intrând pe tărâmul unor chestiuni incomode, fără prejudecăţi, ajutăm la îndreptarea acelor slăbiciuni omeneşti sesizate în viaţa Bisericii.

Personaj pitoresc şi cu o prezenţă constantă în cercurile în care se dezbăteau ideile filosofice ale timpului său, scriitor solitar, evitând orice curent de gândire care l-ar fi putut asimila, implicat în mişcările politice ale timpului său, dar declamând inconsistenţa oricărei doctrine politice, sensibil până la limita sacrificiului suprem la suferinţele celor din jur, dar neînţeles şi evitat pentru radicalismul convingerilor sale, sincer şi entuziast apărător al unui creştinism înnoit şi înnoitor, dar mai mereu în relaţii încordate (până la limita excomunicării) cu reprezentanţii unei Biserici pe care a criticat-o şi a iubit-o în egală măsură, Berdiaev este, înainte de toate şi în toate scrierile sale, un om liber. Libertatea de a gândi şi de a-şi exprima cu francheţe, fără menajamente, convingerile l-a caracterizat în cea mai mare măsură, aducându-i aprecieri de la cititori din toate colţurile lumii, dar şi atrăgându-i multe inamiciţii pe considerente ideologice, filosofice sau religioase.

Lectura unui text de Berdiaev devine o întâlnire cu propriile frământări. Poţi să fii sau nu de acord cu el, poţi să rezonezi cu ideile sale sau poţi să te scandalizezi, dar nu poţi rămâne indiferent. Filosoful rus este un nume binecunoscut şi în spaţiul cultural românesc, nu mai puţin de 15 dintre cărţile sale fiind traduse după 1990. Dar interesul faţă de opera sa este mult mai vechi, ce-i drept dintr-o epocă mai degrabă interesată (iritată chiar) de viziunea sa asupra unor subiecte eminamente creştine. De altfel, creştinismul său este o amprentă de neşters, practic, din fiecare frază, "urmele" sale fiind prezente fie în literă, fie în spirit. Este poate şi motivul pentru care, deşi lecturată cu interes, opera sa a fost mai degrabă evitată, chiar şi atunci când invocarea concepţiilor sale ar fi putut aduce un plus de consistenţă unor cercetări în domenii precum filosofie, sociologie sau istorie. Filosofii l-au evitat, cu politeţe sau indiferenţă, reproşându-i, mai ales, un vocabular prea înţesat de termeni teologici, iar teologii au preferat, cel mai adesea, să treacă sub tăcere opera sa, sideraţi de îndrăzneala lui Berdiaev de a aborda subiecte la limita ereziei. Nici alte domenii ale culturii nu au lăsat să rodească în solul propriu sămânţa vreunei idei berdiaeviene. În estetică, spre exemplu, nu a avut ecou schimbarea de accent propusă, de pe "produsul" de creaţie pe o întemeiere metafizică a actului creator, în timp ce istoricii nu par a fi convinşi de ideea unei aprecieri a faptelor istorice ca fiind secundare în raport cu resorturile lor eshatologice. Aşa încât, am putea spune că avem de a face, în modul prezenţei lui Berdiaev în spaţiul cultural românesc, cu un paradox: un filosof citit, căutat chiar şi de publicul larg, dar mai degrabă neglijat de literatura de specialitate, în orice caz, extrem de puţin valorificat.

Dar poate că nota sa cea mai specifică o constituie amestecul original de concepte filosofice şi termeni eminamente creştini. "Nu sunt teolog, modul în care pun problemele, soluţionarea pe care o dau acestor probleme nu sunt deloc de natură teologică. Sunt un reprezentant al filosofiei religioase libere", nota filosoful rus în volumul său autobiografic, Cunoaşterea de sine. Într-adevăr, modul "de lucru", sesizabil în scrierile sale, nu este unul specific tratatelor de teologie, dar vocabularul le este în cea mai mare parte (şi mai ales în privinţa conceptelor cheie) comun. Cea mai consistentă contribuţie a autorului unei originale "metafizici eshatologice" este aceea de a aduce în actualitate şi de a dezvolta discursul asupra "celor ultime". Fapt recunoscut nu doar în teologia românească, ci şi, cum e firesc, în însuşi spaţiul eclesial rusesc, întreg ansamblul teologiei ortodoxe ruse a secolului al XX-lea evoluând "în interiorul problematicii eshatologice", fiind "rafinată din punct de vedere filosofic de Berdiaev", iar din punct de vedere teologic de George Florovsky (cf. Marios Begzos).          

Pâinea pentru altul - o preocupare spirituală

Cu toate că, spre sfârşitul vieţii, Berdiaev a afirmat, fără echivoc: "Nu sunt un eretic şi cu atât mai puţin un sectant, sunt un credincios cu cugetul liber", el este mai degrabă catalogat "ca filosof gnostic-umanist", evitându-se, în orice caz, de către teologi, chiar şi încadrarea sa ca filosof creştin ortodox (cu atât mai puţin ca teolog). Cel mai cunoscut dintre teologii români, Părintele Dumitru Stăniloae, îl menţionează de câteva ori în Dogmatica sa, uneori invocându-l în sprijinul unor afirmaţii, alteori pentru a-i combate unele concepţii. Spre exemplu, se foloseşte de viziunea lui Berdiaev pentru combaterea doctrinei metempsihozei, dar îi critică poziţia acestuia cu privire la preexistenţa sufletului. De altfel, genul acesta de atitudini, de delimitare acolo unde se consideră că este cazul, dar şi de valorificare a unor idei ale lui Berdiaev este, totuşi, cea mai frecventă între teologii din diverse confesiuni creştine. Pentru că dincolo de abordările sale ce se învecinează cu discursul teologic, Berdiaev, "incontestabil martor creştin în sânul gândirii moderne, se mişcă în problematica creştină" (Eugêne Porret). Această actualitate de sorginte jurnalistică care se regăseşte în opera sa, această aplecare spre problemele şi frământările reale ale contemporanilor săi, asupra cunoaşterii omului, îl face extrem de viu şi de citit chiar şi astăzi.

Pentru a întregi această schiţă de portret a creştinului Berdiaev, trebuie să precizăm că unele intuiţii ale sale au fost extrem de fecunde pentru literatura creştină. Teimouraz Buadze, unul dintre cei mai energici critici, de pe poziţii teologice, ai filosofiei lui Berdiaev, nu se sfieşte a susţine că putem găsi la filosoful rus "concepţii, fraze, formule geniale, uimitor de apropiate de cele ale Sfinţilor Părinţi". Un exemplu de formulă ce este parcă desprinsă din vechea literatura patristică o reprezintă şi cea în care Berdiaev consideră că "grija pentru viaţa aproapelui, chiar o grijă materială, corporală este deja ceva spiritualizat. Pâinea pentru sine este o grijă materială, pâinea pentru altul este o preocupare spirituală" (din volumul Destinul omului în lumea actuală).

Dacă o va trata ca pe o provocare fertilă, teologia creştină nu poate decât să se îmbogăţească din contactul mai ales cu metafizica eshatologică a lui Berdiaev. În ultimă instanţă, prin însăşi unele delimitări ferme, punctuale, de anumite aspecte ale filosofiei sale. N. O. Lossky are dreptate când afirmă că "există oameni care, în dorinţa lor de a fi mai ortodocşi decât însăşi Ortodoxia, condamnă opera lui Berdiaev pentru că ar fi periculoasă pentru Biserică. Uită că viaţa istorică a creştinismului, practica eclezială suferă de numeroase defecte care au împins departe de Biserică o mare parte a societăţii. Pentru a-i readuce în Biserică, este nevoie de lucrarea unor laici ca Berdiaev, care să le arate că aceste defecte pot fi înlăturate fără a dăuna fundamentelor Bisericii creştine. Traducând aceste adevăruri esenţiale ale creştinismului în termeni noi şi originali, diferiţi de stilul teologiei tradiţionale, filosofii precum cea a lui Berdiaev trezesc interesul pentru creştinism în unele suflete care se îndepărtaseră de el. Oameni ca Berdiaev sunt de mare ajutor în opera de păstrare şi de dezvoltare a unei civilizaţii care apără valoarea absolută a persoanei". Olivier Clément, spre exemplu, susţine că datorează mult lui Berdiaev, mai exact cărţii sale Spirit şi libertate, citită "în momentul celei mai mari angoase şi al celei mai pătrunzătoare căutări", atunci când nu ştia "nimic despre creştinism".

O viaţă trăită precum a făcut-o Berdiaev, reflectată şi într-o operă consistentă şi provocatoare, nu poate să fie decât o lectură de neevitat pentru un iubitor de înţelepciune, dar şi o şansă pentru un teolog de a-şi înnoi perspectiva din care să abordeze o aceeaşi problematică divino-umană, însă având ca punct de plecare (sau de desprindere, după caz) poziţiile unei gândiri de o temeritate şi libertate rarisime în literatura creştină.

Citește alte articole despre: teologie, Filosofie, spiritualitate, eshatologie, Berdiaev

De la același autor

Ultimele din categorie