Criza familiei este şi criza Bisericii

Puncte de vedere

Criza familiei este şi criza Bisericii

    • Criza familiei este şi criza Bisericii
      Criza familiei este şi criza Bisericii

      Criza familiei este şi criza Bisericii

Aş pleca de la constatarea că, cel puţin în societatea românească, criza familiei este, de fapt, o criză a familiei creştine, generată, la rândul ei, de o criză a Bisericii – mai exact, de o slăbire a comunităţilor parohiale. În textele noutestamentare nu se vorbeşte despre familie (sau "casă") ca instituţie de sine stătătoare, ci doar în legătură cu marea familie a Bisericii. Semnificativ este faptul că, încă de la începuturile creştinismului, familia este definită ca "ecclesia domestica" – adică biserica de acasă.

Duminica trecută (12 iunie 2016), a avut loc la Iaşi a treia ediţie a Marşului pentru Familie. Deşi vremea a fost potrivnică, perspectiva ploii ţinând pe mulţi în casă, totuşi aproximativ 3.000 de persoane (bărbaţi, femei, copii) au dat mărturie lumii despre frumuseţea familiei naturale, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Această instituţie sacră, esenţială şi pentru dăinuirea unui neam, are nevoie de un sprijin cât mai consistent. Cele 3 milioane de semnături strânse de Coaliţia pentru Familie pentru ca definiţia căsătoriei, în înţelesul ei tradiţional, să fie prevăzută nu doar în Codul civil, ci şi în Constituţia României reprezintă, cu siguranţă, un pas important în acest sens. După cum la fel de important este că instituţii precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunosc faptul că nu se încalcă drepturile nimănui atunci când legislaţia unui stat european nu permite căsătoria între două persoane de acelaşi sex (a se vedea decizia din 9 iunie 2016, luată după mulţi ani de judecată, în cazul Chapin şi Charpentier contra Franţei). Această decizie spulberă argumentele celor care trâmbiţau până acum că iniţiativa celor "3 milioane de proşti" (Cf. Florin Iaru şi alţii) ar fi una discriminatorie şi neeuropeană. Dimpotrivă, campania furibundă şi murdară dusă împotriva Coaliţiei pentru Familie şi a susţinătorilor săi a demonstrat, încă o dată, intoleranţa celor ce doar se făţărnicesc atunci când invocă drepturile omului şi libertatea de expresie.

Este limpede că apărarea familiei tradiţionale trebuie să se facă şi în continuare, cu toate mijloacele legale. Dar aş vrea să atrag atenţia asupra unui pericol, anume acela de a cădea într-un soi de activism social, neglijând astfel fondul problemei. Putem avea o legislaţie exemplară şi măsuri guvernamentale în sprijinul familiei tradiţionale, putem avea vizibilitate şi susţinere publică pe această temă; deşi toate acestea sunt necesare, ele pot intra la categoria formelor fără fond dacă nu ne aplecăm, la modul foarte serios, asupra a ceea ce macină familia din interior. Avem prea mulţi indicatori statistici (rata divorţurilor, numărul avorturilor, abandonul de orice fel al copiilor de către părinţi, incidenţa violenţei domestice etc.), dar şi informaţii din sânul comunităţilor parohiale, de la "firul ierbii", pentru a mai pune la îndoială faptul că familia se află într-un mare impas, unul fără precedent în istoria umanităţii. Despre factorii care au declanşat sau întreţin această criză s-a tot vorbit. Prea puţin s-a făcut însă în plan concret, deşi soluţii există sau e uşor a le identifica.

Aş pleca de la constatarea că, cel puţin în societatea românească, criza familiei este, de fapt, o criză a familiei creştine, generată, la rândul ei, de o criză a Bisericii – mai exact, de o slăbire a comunităţilor parohiale. În textele noutestamentare nu se vorbeşte despre familie (sau "casă") ca instituţie de sine stătătoare, ci doar în legătură cu marea familie a Bisericii. Semnificativ este faptul că, încă de la începuturile creştinismului, familia este definită ca "ecclesia domestica" – adică biserica de acasă. Integrarea în comunitatea centrată euharistic era temelia unei vieţi de familie sănătoase şi cu bune roade. Conform multor mărturii, slujba cununiei (ca şi a altor taine sau ierurgii) nu era, la începuturi, o slujbă de sine stătătoare, ci era înglobată organic în rânduiala Sfintei Liturghii (a se vedea lucrarea de doctorat a sârbului Nenad S. Miloşevici, "Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în Ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu dumnezeiasca Euharistie"). "Celula familiei" era sănătoasă pentru că se integra armonios în ceea ce numim "Trupul Domnului", fiecare fiind mădular viu al acestui organism divino-uman (Cf. Romani 12, 5 sau I Corinteni 12, 27). Ce putem face azi pentru a atinge iarăşi acest ideal?

Sigur că sunt multe metode şi mijloace de a întări familiile de laici, către care se îndreaptă cam toată atenţia celor ce întocmesc strategii misionare sau catehetice. Dar ce putem face noi, clericii? Căci orice schimbare pe care ne-o dorim nu poate să înceapă decât de la noi înşine. Receptiv la luările de poziţie ale unor persoane din conducerea Bisericii pe această temă, aş sintetiza astfel câteva posibile direcţii de acţiune:

            1) Episcopii să intensifice dialogul cu familiile preoţeşti (nu doar cu preotul, ci şi cu preoteasa şi copiii lor), dar şi cu unele familii de laici. Este esenţial pentru conducerea Bisericii să aibă un contact direct, nemijlocit cu problemele din familia de azi. A spovedi sau a consilia (sfătui) săptămânal sau chiar o dată pe lună câteva familii de preoţi şi de laici conferă o cunoaştere mai bună a situaţiei decât parcurgerea sau audierea a sute de studii şi de referate.

            2) Preoţii să aibă capacitatea de a recunoaşte, în faţa credincioşilor, în scaunul de spovedanie sau în anumite circumstanţe, faptul că s-au confruntat şi cu probleme în viaţa lor de familie, arătând, din propria experienţă, în ce mod le-au biruit. Imbold pentru o astfel de atitudine deschisă îl reprezintă atâţia sfinţi care, deşi ajunşi la măsură dumnezeiască, nu s-au sfiit să-şi recunoască greşeli sau poticniri din trecut, spre învăţarea şi luminarea celor ce li se încredinţau aceste mărturisiri. Sigur, trebuie să evaluăm, cu dreaptă socoteală, de la caz la caz, în ce măsură şi faţă de cine se poate arăta o asemenea deschidere, astfel încât să fie evitată sminteala. În orice caz, a poza în familia perfectă, fără probleme, nu e de nici un folos pentru pastoraţia unui preot. Casa preotului are, oricum, pereţi de sticlă, după cum spune o vorbă înţeleaptă din popor.

            3) Copiii preoţilor să beneficieze de o atenţie sporită din partea Bisericii, prin asigurarea participării lor la tabere, seminarii de formare, ateliere de lucru şi altele de acest gen. Prea puţin se conştientizează presiunea care apasă, în genere, asupra copiilor de azi, în epoca mediilor virtuale şi a unei sexualităţi omniprezente (ca să numesc doar două mari pericole). Asupra copiilor de preoţi se pune însă o presiune suplimentară din partea celor ce se aşteaptă ca ei să fie impecabili în comportament, fiind reduşi adesea doar la statutul de "oglindă fidelă a preotului".

            4) Tot de o atenţie specială au nevoie şi preotesele, care trebuie încurajate să comunice între ele şi să identifice împreună soluţii viabile pentru problemele specifice pe care le întâmpină – nu doar ca soţii sau mame, ci şi ca "maici preotese". De asemenea, ele trebuie învăţate, încurajate şi ajutate să se implice în viaţa de parohie. Este de la sine înţeles că, dacă preotul va avea o atmosferă de pace şi un sprijin în familia proprie, şi credincioşii pe care-i păstoreşte vor avea numai de câştigat, pe toate planurile.

(O paranteză necesară: măsuri similare ar trebui gândite şi în sprijinul celor care sunt absolvenţi de Teologie, o categorie aparte şi cu o pondere crescândă, pentru care Biserica trebuie să gândească o abordare personalizată, diferită oarecum de cea privindu-i pe clerici sau de cea privindu-i pe credincioşii obişnuiţi).

Cred că a trecut de mult vremea reflecţiilor moralizatoare şi a teoretizărilor sterile, alimentate de o păguboasă mentalitate, aceea că totul se va rezolva de la sine, că e de ajuns să predicăm despre cum "ar trebui" să fie viaţa de familie. Biserica nu este menită să ofere cârje familiei şchiopătânde, ci vindecare de la Hristos. Or, cuvântul de la amvon nu poate avea "putere multă" atâta vreme cât nu este dublat de rugăciune fierbinte, de faptă smerită şi, mai cu seamă, de exemplu personal. Cine nu se trezeşte acum, va umbla ca un somnambul în noaptea ce stă să vină.

Citește despre: