Cu ce măsură veți măsura...

Puncte de vedere

Cu ce măsură veți măsura...

Ați observat că atunci când greșim sau facem ceva rău cerem iertare și îndurare, iar atunci când e vorba de altcineva care greșește apelăm la dreptate și la răzbunare? E drept că și dacă nu ne gândim la asta, instinctual realizăm că ne este mai aproape pielea decât cămașa și reacționăm ca atare. Prin urmare, am putea spune ca este normal să ne comportăm așa. Este?

Ați observat că atunci când greșim sau facem ceva rău cerem iertare și îndurare, iar atunci când e vorba de altcineva care greșește apelăm la dreptate și la răzbunare? E drept că și dacă nu ne gândim la asta, instinctual realizăm că ne este mai aproape pielea decât cămașa și reacționăm ca atare. Prin urmare, am putea spune ca este normal să ne comportăm așa. Este?

Păi da, este normal să ne păzim pielea. Dar de unde dorința de răzbunare pe cămașă? Am putea spune că ne lipsește empatia pentru durerea celuilalt. Durerea noastră pentru durerea celuilalt ne face oameni. Homo homini lupus est au spus latinii observând starea generală, nu arătând cum ar fi bine să umble lucrurile printre noi, oamenii. Așa cum auzeam pe cineva spunând zilele trecute „mie nu mi-e ciudă că sunt eu supărat, mie mi-e ciudă că sunt alții fericiți“ și care rimează atât de bine cu „muri-ți-ar capra“.

Esența creștinismului, singura „poruncă“ pe care o avem este cea a iubirii. Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată puterea și cu toată ființa iar pe aproapele ca pe tine însuți. Nu mai mult, nu mai puțin. Când îl prețăluiești pe celălalt cu aceeași ocă pe care o folosești pentru tine, se cheamă că-l iubești ca pe tine însuți. Pare simplu când o spui și greu când e de pus în practică. Mai cu seamă dacă pentru tine nici nu mai folosești vreo măsură, pentru că, în felul acesta, ajungi la vorba „de 70 de ori câte șapte dacă-ți va greși, iartă-l“. Și totuși, nimeni și nimic nu ne oprește să ne sensibilizăm până acolo încât să redevenim oameni. Să ne doară de durerea lui. Să iertăm cel puțin la fel de ușor cum cerem iertare. Și viceversa. Dacă tot spunem „îl iert, dar să nu mai facă“ oare n-ar fi cazul să ne spunem și nouă la fel?

Dreptatea este de multe ori luată în van. Ce este cu dreptate? Dacă ar fi să ne fie luată în amănunt la puricat toată viața, oare n-am sta în temniță până la putrezire? Poate alții nu, dar eu știu că nu aș vrea să apelez la dreptate dacă stau să mă gândesc bine. Oricum, are cine se ocupa și de asta. Sunt legi mai mult sau mai puțin drepte și sunt judecători și alți funcționari care sunt datori să cântărească după dreptate. Pentru fiecare se va măsura cu măsura cu care măsoară. Pentru că nici nu se cade unui judecător să elibereze un criminal din milă, făcându-se astfel călăul altor victime, nici să bage la pușcărie un om care a furat o pâine, de foame, ca să-l dea de exemplu altor hoți.

Mult mai ieftin ieșim dacă ne înghesuim la ghișeul unde se dă iertarea. Alergând când la un ghișeu, când la celălalt, riscăm să pierdem rândul și să nu mai prindem marfă. Atâta vreme însă cât cerem același lucru și pentru noi, și pentru cel de lângă noi, avem șanse mai mari să primim ceea ce ceream. Nu de alta, dar nici nu poți sta cu o mână-n parfum și cu alta-n bălegar și să ai impresia că te-ai curățat.