Şi dacă Cincizecimea a avut loc alaltăieri?

 

De ce predica de azi abia dacă-i mai ţine pe oameni în biserică şi, cu anevoie, mai atinge câte o inimă, întorcându-o spre Dumnezeu? Unde s-a topit dorul de a primi Trupul şi Sângele Domnului la cei ce au ajuns să fie convinşi că împărtăşania răsplăteşte efortul făcut în cele patru posturi de peste an? Ce-i împiedică pe creştinii de azi nu să împartă toată averea cu ceilalţi, dar măcar să aibă o minimă preocupare pentru viaţa fraţilor lor de credinţă, să fie sensibili câtuşi de puţin la nevoile celorlalţi? Cum se face că, mai ales la oraş, stau credincioşii unii lângă alţii la o Sfântă Liturghie, luni sau poate ani de zile, şi nici măcar nu se cunosc pe nume?

Nu doar de praznicul Cincizecimii, ci şi cu alte ocazii scrutăm cu bucurie Biserica apostolilor şi a celor dimpreună cu dânşii, când „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc” (Fapte 2, 3). Avem priviri nostalgice îndreptate spre acele vremuri în care, doar după o cuvântare, se converteau, se botezau şi se adăugau Bisericii chiar şi „ca la trei mii de oameni” o dată. Tânjim după viaţa acelor primi creştini, nădăjduim să ajungem şi noi, vreodată, a vedea cum mărturia credinţei este întărită şi însoţită de minuni. Comuniunea celor strânşi în jurul sfinţilor apostoli era una desăvârşită: „aveau toate de obşte (...), îşi vindeau  bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fapte 2, 44). Viaţa lor se desfăşura în ritm liturgic, împărtăşindu-se toţi, zilnic: „frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Fapte 2, 46).

Ce s-a întâmplat în aceşti două mii de ani de creştinism? De ce predica de azi abia dacă-i mai ţine pe oameni în biserică şi, cu anevoie, mai atinge câte o inimă, întorcându-o spre Dumnezeu? Unde s-a topit dorul de a primi Trupul şi Sângele Domnului la cei ce au ajuns să fie convinşi că împărtăşania răsplăteşte efortul făcut în cele patru posturi de peste an? Ce-i împiedică pe creştinii de azi nu să împartă toată averea cu ceilalţi, dar măcar să aibă o minimă preocupare pentru viaţa fraţilor lor de credinţă, să fie sensibili câtuşi de puţin la nevoile celorlalţi? Cum se face că, mai ales la oraş, stau credincioşii unii lângă alţii la o Sfântă Liturghie, luni sau poate ani de zile, şi nici măcar nu se cunosc pe nume?

Grav e că nici măcar nu ne mai preocupă astfel de întrebări, nici nu ne mai frământăm pe aceste teme. Ni se pare că aşa trebuie să fie, că aşa sunt timpurile şi atât se poate face. Rişti să fii considerat eretic, habotnic sau nebun de-a binelea dacă încerci să reînvii ceva din duhul primilor creştini. Există, desigur, mănăstiri sau parohii care sunt cu adevărat vii, inspirând prin fervoarea lor duhovnicească şi pe alţii. Încă mai există şi foarte mulţi oameni cu viaţă sfântă în Biserică, cu adevărat există... Dar tendinţa generală, trebuie să o recunoaştem cu durere, este mai degrabă aceea de a reduce creştinismul la prestarea de „servicii religioase” şi la dobândirea unei cuminţenii morale. Atât ne propunem. Tot ceea ce e râvnă pentru a adânci mereu şi mereu relaţia cu Hristos Domnul, tot ceea ce înseamnă ardere şi zbatere de a trezi inimi şi conştiinţe este taxat mai degrabă ca excepţie, dacă nu ca o ciudăţenie tolerată sau chiar ca o gravă abatere de la „normalitate”.

Cel mai mult mă întristează cei ce consideră că noi nu ne mai putem ridica la înălţimea duhovnicească a creştinilor de acum două mii de ani. Când se adresează, prin epistole, diferitelor comunităţi, Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe destinatari „sfinţii lui Dumnezeu”. Ceea ce, vezi Doamne!, nu ar mai fi cazul cu noi, cei de azi, care suntem păcătoşi cap-coadă. Să luăm însă cazul corintenilor. În debutul primei epistole care le este adresată, „apostolul neamurilor” foloseşte apelativul „celor numiţi sfinţi” (I Corinteni 1, 2). După numai câteva versete, începe însă a-i certa pentru multele neorânduieli din viaţa lor: că sunt „dezbinări” între ei (1, 10); că „s-au semeţit” (4, 18); că între ei este „o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte” (5, 1); că „frate cu frate se judecă, şi aceasta înaintea necredincioşilor” (6, 6); că unii se îmbuibă cu mâncare, iar alţii chiar se îmbată înainte de a „mânca Cina Domnului”, de aceea mulţi „sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (11, 20-34). Iată, aşadar, că şi atunci starea morală nu era una ideală, cum credem noi. Cu toate acestea, ei rămân „sfinţi ai lui Dumnezeu”. În ce fel? Prin faptul că, în Biserică fiind, indiferent de gradul de păcătoşenie, toţi sunt „trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27), iar El este Singurul „Unul Sfânt”. Deci nu suntem sfinţi precum cei înscrişi în calendar, dar suntem chemaţi să fim părtaşi la sfinţenia lui Dumnezeu încă în viaţă fiind. De aceea şi astăzi spunem la Liturghie „sfintele (se dau) sfinţilor” înainte de împărtăşire sau „binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi” înainte de a intra în Sfântul Altar slujitorii la vohodul mic sau „binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi”. Nu pentru că cei ce se împărtăşesc sau preoţii sau credincioşii care gustă anafura ar fi sfinţi, buni de canonizat încă de pe acum.

Diferenţa dintre noi şi cei din vechime nu este, aşadar, una de ordin moral. Se lupta şi atunci cu patimi şi păcate, ca şi acum. Diferenţa vine din faptul că ei aveau această conştiinţă a legăturii cu Hristos Domnul în comunitatea eclesială, iar la noi ea nu se mai cultivă la fel de intens. Azi se insistă mult pe asceza personală a creştinului, adică pe un soi de performanţă individuală. Cel mult, se încurajează „bisericuţele”, grupuri şi ONG-uri clădite pe diferite criterii: de familie, profesionale, de vârstă, de preocupări şamd. Dar se nu se merge până la capăt decât rareori. Adică nu se cultivă decât sporadic această conştiinţă că toţi suntem Biserica, fiind legaţi unii de alţii precum mădularele dintr-un trup. Şi pierdem astfel din vedere că suntem conectaţi unii cu alţii, ratând a ne împărtăşi şi din darurile pe care Dumnezeu le revarsă în Biserică asupra celorlalţi, nu doar din cele pe care le primim la nivel personal. Rămânem în autoizolare şi în autosuficienţă, ne bucurăm dacă am reuşit să ne despătimim cât de cât şi ne cantonăm apoi în zona noastră de confort. Nu facem permanent efortul de a ne îndrepta către ceilalţi care poate că nu sunt din familia noastră, din parohia noastră sau nici măcar din eparhia noastră. Ce să mai vorbim despre a ne îndrepta către cei ce nu sunt încă nici măcar în Biserică? Ei trebuie lăsaţi în plata Domnului şi a misionarilor eterodocşi, nu-i aşa? Că noi avem alte priorităţi, pe o rază de doi centimetri în jurul nostru.

Trăim ca şi cum Cincizecimea, momentul mult aşteptat de Pogorâre a Duhului Sfânt ar fi avut loc acum o veşnicie. De fapt, nu au trecut decât două mii de ani, adică două zile, metaforic, scripturistic vorbind. Căci „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii” (Psalmi 89, 4). Dacă am conştientiza astăzi că acele limbi „ca de foc” s-au pogorât peste noi, cei din Biserică, alaltăieri? Am mai fi atât de apatici, am mai putea fi „nepăsători faţă de harul care este întru noi” (cf. I Timotei 4, 14)? Dar aşa... dacă au avut loc toate acum două mii de ani, mai poate aştepta lucrarea misionară încă vreo două mii, ce atâta grabă?! Că doar nu trebuie să facem noi, această generaţie, ce nu au făcut atâtea altele înainte. Trist, dar aşa gândim. Şi ne mai mirăm că România şi Europa decad moral şi spiritual pe zi ce trece. Biserica este acel „puţin aluat care poate dospi” toată frământătura acestei lumi. Cine nu va veni sau rămâne în Biserică, având conştiinţa că este „mădular viu al Trupului”, iar nu entitate de sine stătătoare, acela va fi spulberat de valurile ce dau să se izbească deja de noi.

De la același autor

Ultimele din categorie