De la filosofia suspiciunii la o „teologie” a suspiciunii?

Puncte de vedere

De la filosofia suspiciunii la o „teologie” a suspiciunii?

În Ortodoxie nu-și pot avea locul explicațiile marxiste, psihanalitice sau postmoderne. Dar avem și noi „deconstructiviștii” noștri care își trag seva din noroiul explicațiilor superiorului prin inferior. Nu-L detronează pe Dumnezeu la nivel formal-declarativ, dar ajung să acorde o importanță supradimensionată treburilor pământești.

Există un platonism popular, extrem de simplu, care stă la baza aproape oricărei concepții despre lume și, prin urmare, pe care îl împărtășim mai toți. Acesta spune, pe scurt, că lumea nu e (numai) ceea ce se vede, că sursa și semnificația ei ultime se află în altă parte. La Platon se vorbește de lumea ideilor pure din care ia naștere lumea aceasta în care trăim, dar variantele în care existența terestră este determinată de o lume superioară ei sunt nenumărate. Pentru că fiecare persoană încearcă, indiferent de nivelul ei de cultură și de aria pe care se întinde cunoașterea ei, să stabilească o ordine în lume, ca să poată să o înțeleagă, să descopere cauzele a ceea ce se întâmplă.

Pentru un credincios explicația e simplă: lumea e creația lui Dumnezeu, care ne cheamă la El, ceea ce echivalează cu mântuirea. Mântuirea este totuna cu accederea în lumea adevărată.

În societățile recente, care au eliminat transcendența și referința la valorile fondatoare, platonismul se menține totuși, dar într-o formă mai vulgară a sa. Astfel, dacă în societățile tradiționale semnificația ultimă a lumii era căutată „sus”, într-o lume a spiritului, la Dumnezeul din ceruri, în cele moderne e căutată „jos”, în jocurile  de culise care determină mersul lucrurilor pământești.

Societățile tradiționale erau metafizice sau religioase, cele moderne nu trec, prin preocupările lor, dincolo de nivelul politic și social al existenței, nu acceptă că ceea ce ar depăși acest nivel ar putea avea vreun nivel de realitate. Că ar putea fi altceva decât, cel mult, un simbolism care ne poate încânta pe alocuri, dar nu ne poate influența viețile de zi cu zi. În această auto-limitare mutilantă, veselă și inconștientă, oamenii societăților moderne  nu pot vedea sursa celor ce se întâmplă dincolo de culisele scenei pe care se desfășoară evenimentele. Platonismul lor nu mai postulează o lume a ideilor pure, ci un joc al instinctelor inferioare, mereu aceleași în cursul istoriei, dar cu actori mereu schimbați.

Astfel au proliferat teorii despre ce se întâmplă în spatele scenei care caută astfel să explice temeiurile artei, religiei, economiei sau politicii prin aspecte inferioare. Pe lângă acestea, și la un nivel și mai scăzut, apar teoriile conspiraționiste. Există o așa-numită „filosofie a suspiciunii” care îi are ca maeștri pe Marx, Nietzsche și Freud. Astfel, la baza relațiilor dintre oameni ar sta relațiile de producție, dorința de putere sau instinctul sexual. Aceste moduri de a înțelege structura lumii și relațiile dintre oameni au trecut din tratatele de filosofie în modul curent în care ne înțelegem propriile vieți. Astfel au ajuns să ne determine și nouă acum modul în care ne raportăm la lume și înțelegem să acționăm înăuntrul ei, e-adevărat însă că înțelese și preluate în forme mult mai coborâte decât variantele lor originare. Toate acestea, ca și diverse modalități combinate ale lor (există, de pildă marxiști freudieni și o mulțime de alte ciudățenii) sunt chipuri de explicare a lumii în superiorul este dedus din inferior. Astfel arta, muzica, iubirea, credința sunt explicate prin recurs la termeni din economie sau la instinctele primare ale omului, cum sunt instinctul sexual sau cel de putere. Și atunci devine firesc, în nefirescul lumii din care facem parte, să mă obsedeze sexul sau banii, sau accederea într-o poziție de putere. În acest mod desființez tot ce nu ține de treburile pământești, chiar dacă vedem că la umbra explicațiilor savante ne rânjește, drept în față, nimicul. Iar cultura contemporană este doar o bună gestionare a insignifiantului vieții, în condițiile în care se crede, chiar fără a se mărturisi acest lucru ca atare, că nimicul este resortul ultim al existenței, non-principiul în care se vor resorbi toate, în final.

În Ortodoxie nu-și pot avea locul explicațiile marxiste, psihanalitice sau postmoderne. Dar avem și noi „deconstructiviștii” noștri care își trag seva din noroiul explicațiilor superiorului prin inferior. Nu-L detronează pe Dumnezeu la nivel formal-declarativ, dar ajung să acorde o importanță supradimensionată treburilor pământești. Adică să creadă despre ele că sunt doar un rezultat al acțiunilor omenești. Iar atunci au, pe drept cuvânt, motive întemeiate să îi apuce groaza.

E clar că nu suntem ceea ce am vrea să fim, că nu corespundem cu imaginea pe care am vrea să o avem despre noi. Ca să găsim cauza răului care ne ține pe loc, căutăm fie în noi înșine, fie în afara noastră. Și e mai convenabil să ni se pară că eșecurile noastre se datorează unor cauze din afara noastră, că alții ne blochează accesul spre absolut. De aici se nasc teoriile conspirației oculte, de care auzim atât de des, și care îmbracă trei variante. Prima este că se complotează împotriva românilor, ca să nu putem să avem locul mândru sub soare pe care l-am merita. Apoi se complotează împotriva tuturor ortodocșilor, de către puterile întunecate, înciudate că numai la noi se află adevărul. În fine, a treia variantă ne spune că o mână de scelerați sunt pe cale să pună mâna pe întreaga putere mondială și să înrobească toată populația globului. În genere se complotează împotriva românilor, dar ca să nu rămânem la un nivel prea naționalist, pot apărea variațiuni, în care se complotează împotriva întregii ortodoxii, sau chiar, în variantele cele mai crunte, împotriva mapamondului.         

Aceste teorii ale conspirației își au originea în Europa Occidentală, de acolo vin și multe informații care le adapă, dar cei mai mulți adepți ai lor se află, din păcate, în partea răsăriteană a continentului, mai ales în țara noastră.  E un mod de a explica rămânerea noastră în urmă fără să ne pună pe noi în cauză, ci numai pe ceilalți. În esență ni se livrează ideea că am fi avut un viitor strălucitor, dacă nu ar fi venit oculta mondială, francmasoneria, evreii, capitaliștii, uniunea europeană etc să ne subjuge.

Aș vrea să fie clar un lucru. Este evident că în lumea noastră sunt numeroase derive anti-democratice, că există ideologii care, sub masca democrației, sunt profund inumane, că există o tehnologie care poate (și tinde) să controleze total omul. Nu ignoră nimeni aceste posibile derive sau, mă rog, nimeni din cei responsabili. Devine din ce în ce mai posibilă o dictatură feroce, date fiind posibilitățile nelimitate de control pe care le poate exercita tehnica, față de care hitlerismul și comunismul, în cele mai atroce forme ale lor, să fie niște copilării. De aceea trebuie luptat din răsputeri cu toate aceste forme de manipulare, de înrobire a omului. Adevărul trebuie spus răspicat, asta fiind condiția de bază a credinciosului în lume: să mărturisească adevărul, indiferent de riscuri. Și, cu siguranță, riscurile există și vor exista.

Fără să ignore cineva condițiile lumii de azi, cred că totuși să te ocupi de  puterile oculte și de influența lor este ca și cum l-ai  înlocui pe Dumnezeu cu jocurile de culise. Nu faci decât să schimbi filosofia suspiciunii cu o „teologie” a suspiciunii, însoțită de o credință resentimentară, făcând din ortodoxie o ideologie printre altele. Cred că ar fi mai bine pentru toți dacă, în loc să punem atâta foc în explicarea piedicilor pe care masoneria sau propaganda homosexuală le pune în calea edificării noastre, am fi mai puțin trufași, am accepta imperfecțiunile organizării vieții noastre la nivel statal și bisericesc, dacă ne-am ocupa mai mult cu neputințele firii noastre căzute.

Pe lângă toate, e sub demnitatea de creștin să dai atâta importanță ocultei mondiale. Sigur că nu le știm măsura (căci altfel n-ar mai fi oculte), nici cât de mult ne influențează ele viața. Dar, cred eu, nici nu merită să ne petrecem atât de mult timp cu descifrarea acestora. E suficient să ne încredem în Hristos, să-L avem ca „Domn și Dumnezeu”, după cum i-a spus apostolul Toma când s-a încredințat de Învierea Lui. Nu putem să luăm pe vreunul din puternicii lumii (fie el și șeful din umbră), ca punct de reper, ca obsesie, fie și negativă. Nu putem sta permanent „vigilenți”, atenți la „semnele vremurilor”, căci vom deveni, pe nesimțite, dar inevitabil, mai puțin vigilenți la semnele pe care ni le face sufletul nostru încă nedespătimit, sufocat de păcate.

Atunci ochii noștri vor fi mai îndreptați către răul ocult, ne vom petrece viața încercând să-l descifrăm, să-l tot deconspirăm ca să (pretindem noi!) ne putem feri de el. Dar tocmai asta este victoria răului asupra noastră: să stăruim în privirea lui, în decriptarea a ceea ce ni se poate întâmpla, lăsând energia noastră să meargă către această lucrare secundară. Cred că, dacă vrem să ne numim creștini, grija noastră este să fim cu Hristos, și să ascultăm cuvintele lui: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).