Cât de neplăcut este să vezi cum oameni care mai ieri nici nu treceau pe la biserică sau luau numele de creștin în batjocură, azi își dau cu părerea despre canoanele și dreptul bisericesc... Tot felul de „vedete“ și de specialiști (în cu totul alte domenii decât teologie, bineînțeles), unele dintre ele personaje extrem de dubioase moral, fac „sinoade“ televizate și dau comunicate prin presă pronunțându-se asupra unor subiecte teologice delicate. Delicate, fiindcă a avea o opinie întemeiată asupra lor implică ani de studiu care, desigur, nu pot fi supliniți cu dreptul la libera opinie exercitat cu tupeu și încredere prea mare în propriile capacități intelectuale. Ce mi se pare cel mai îngrijorător este tendința de a coborî Biserica întemeiată de Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu la nivelul unui think tank populist, un tonomat de idei pe care fiecare îl folosește așa cum dorește. Ce nu știu și nu vor să înțeleagă aflătorii în treabă și cârcotașii mondeni este următoarea lege mai puternică și mai legitimă decât orice Constituție: Canoanele Biserici nu sunt legi omenești. Într-adevăr, în catolicism s-a născut diviziunea artificială dintre jus divinum și jus humanum dar în Ortodoxie nu a existat asemenea delimitare în perioada Sinoadelor Ecumenice. Potrivit Sinodului Trulan canoanele sunt mărturiile lui Dumnezeu și trebuie să viețuim întru ele fiindcă ele - canoanele - „rămân deapururea neclătite și nemișcate“ (canonul 1). Deciziile canonice ale Bisericii ortodoxe au o obârșie divino-umană, canoanele înfățișând vremelnicul în veșnicie.
Revenind la chestiunea sinuciderii, vom prezenta, pentru început, o opinie mai aparte despre păcatului sinuciderii. Pentru cei sensibili și lesne iritabili la tradiționalismul binefăcător al Ortodoxiei, vom cita dintr-un clasic recent, marele scriitor și cugetător englez, G. K. Chesterton (1874-1936):
„Nu numai că sinuciderea este un păcat, ci este păcatul suprem. Este răul ultim și absolut, refuzul de a depune jurământul de credință față de viață. Omul care omoară un om, omoară un om. Omul care se omoară pe el însuși omoară toți oamenii; în ceea ce îl privește, spulberă lumea. Fapta lui este mai rea (simbolic vorbind) decât orice viol sau atentat cu bombă, întrucât distruge toate clădirile: insultă toate femeile. Hoțul este satisfăcut când pune mâna pe diamante; cel care se sinucide nu e însă mulțumit. În aceasta constă nelegiuirea sa. Nu poate fi mituit, nici chiar cu nestematele incandescente ale Cetății Cerești. Sinucigașul insultă toate lucrurile...
Există un tâlc în înhumarea separată a sinucigașului. Nelegiuirea acestui om diferă de toate celelalte nelegiuri – prin ea toate celalalte devin imposibile... Sinucigașul este opusul martirului. Martirul ține atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ține seama de propria-i viață. Sinucigașul ține atât de puțin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul își dorește ca să se înceapă ceva; celălalt – ca totul să se sfârșească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunța el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturisește această legătură ultimă cu viața; își pune inima în ceva din afara sa și moare pentru ca altceva să poată supraviețui. Sinucigașul este lipsit de noblețe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existența: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul“ (Ortodoxia - o filozofie personală, Humanitas, pp. 90-91).
Pentru cei care trăiesc cu adevărat în Biserică și știu că aceasta nu poate ființa autentic fără izvorul viu al Sfintei Tradiții vom oferi opiniile Sfinților Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur despre sinuciderea lui Iuda (că tot e la modă să fie considerat de unii, mai corecți politic, drept un mare binefăcător al umanității): „Că s-a osândit pe sine însuși, că a aruncat arginții, că a înfruntat disprețul poporului iudeu, toate bune și de lăudat; dar că s-a sinucis, asta e de neiertat, asta e o faptă diavolească. Diavolul l-a îndepărtat de pocăință ca să nu aibă niciun folos de pe urma ei. Făcându-l să-și ia viața, moare de o moarte de rușine, ajunsă cunoscută întregii lumi“ (Omilii la Matei, LXXXV, II). De asemenea, Sfântul Teofilact al Bulgariei spune despre sinucidere că este „un lucru drăcesc“. Să vedem ce spun și canoanele: Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei refuză înmormântarea religioasă sinucigașilor; în Pravila de la Govora (1640), se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, și va muri, acestuia să i se cânte și să i se facă pomeniri (glava 40)“. În Pravila de la Târgoviște (1652) este scris: „Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat sufletul satanei ca și Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți poate fi slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuții, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit“ (cap. 250).
Profesorul Georgios Mantzaridis rezumă perfect cele spuse mai sus: „Când omul se înstrăinează de Dumnezeu și de semenii lui, se înstrăinează de viață și de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului ego și poate ajunge până la sinucidere“. Totul se rezumă la liberul arbitru, la consecințele alegerii despre care vorbește și Didahia Sfinților Apostoli: „Sunt două căi: una a vieții și alta a morții; și este mare deosebirea între cele două căi“...