Despre prostia diavolului

 

Văd multă prostie în unele decizii luate în numele corectitudinii politice, văd prostie la cei ce luptă pentru Ortodoxie, dar cu mijloace neortodoxe, văd cum prostia ne guvernează mentalitatea, chiar şi când credem că luptăm inteligent pentru edificare spirituală şi pentru vindecarea sufletului nostru. Ne complicăm (ca proştii!) existenţa adăugând poveri şi griji, de parcă nu am şti că „ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). 

E plină de paradoxuri raportarea lumii la vrăjmaşul declarat al lui Dumnezeu şi al omului – diavolul. Pe de o parte, este subestimat. Mulţi îl văd ca pe o invenţie „popească”, bună de înfricoşat şi de stăpânit poporul, sau ca pe o obsesie a celor ce văd peste tot draci. Ceva mai temperaţi sunt cei ce-l plasează pe diavol în lanţul care-l ţine precum un câine şi de unde nu poate ataca decât pe cei ce intră în raza lui de acţiune. La extrema cealaltă, acest înger căzut este considerat de către unii ca fiind atât de puternic, încât aceştia sunt cu totul înfricoşaţi la gândul că i-ar putea ataca. Sunt şi oameni credincioşi (?) care evită să citească din Psaltire, tocmai pentru a nu avea ispite (atacuri) de la diavol.

Faptul că o parte dintre îngeri, la îndemnul lui Lucifer, au ales să iasă din ascultarea faţă de Dumnezeu este o realitate. Lor li s-a permis, în virtutea libertăţii şi a iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia, să-şi continue existenţa. Iar dacă, prin protopărinţii Adam şi Eva, omenirea a ales să asculte de satana, atunci Dumnezeu i-a îngăduit să fie „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 14, 30). De aceea îndrăzneşte diavolul să-l ispitească şi pe Iisus în pustiul Carantaniei, după Botez, oferindu-I „toate împărăţiile lumii”: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (Luca 4, 6-7). Iisus îl biruieşte pe diavol mai ales prin Jertfa de pe Cruce, iar după Învierea Sa le dă ucenicilor vestea cea bună: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Satana nu a fost biruit prin forţă – deşi Dumnezeu are şi această putere, de a-l lega sau dezlega (v. şi Apocalipsa 20, 2, 3 şi 7). El „a primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu Cerul” (din Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Învierea Domnului). Oamenii sunt liberi, de două mii de ani, să aleagă dacă rămân sub influenţa demonilor, sub legătura lor, sau caută spre libertatea la care ne cheamă Hristos. Pe scurt: dracul nu-i de ignorat, dar nici de speriat.

Chiar dacă nu-l neglijează, nici nu-i supralicitează puterea, totuşi omul este tentat să creadă că diavolul e teribil de deştept. Se vorbeşte în limbajul curent despre „inteligenţă diabolică”. Unii chiar se simt măguliţi să fie gratulaţi cu asemenea epitet. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, după cum ne lasă mărturie unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi ai veacului trecut, Părintele Alexandru Schmemann: „Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul e foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi «s-ar fi acoperit cu cenuşă». Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate («a fi precum zeii») stă în prostie. Stalin era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost metafizic poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune. Însă prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică. Întreaga lume căzută este nerozie, expertă în inventivitate. Prostia este o fraudă, o amăgire de sine. Diavolul este un mincinos din timpuri imemoriabile. Se minte pe sine şi pe ceilalţi dintotdeauna. Iar minciunile sale ameţitoare par inteligente, mai ales pentru că oferă o satisfacţie rapidă. Prostia este satisfăcută întotdeauna, iar satisfacţia este impresionantă. (...) Putem spune că, în lumea căzută, prostia are succes pentru că s-a declarat pe sine inteligentă, o dată pentru totdeauna, înveşmântându-se în inteligenţă. Iată de ce creştinismul şi Evanghelia încep cu metanoia – cu prefacerea, cu transpunerea inteligenţei, pur şi simplu, cu trezirea omului” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 225-226).

Astăzi, cam peste tot te loveşti de acest tip de prostie. Văd multă prostie în unele decizii luate în numele corectitudinii politice, văd prostie la cei ce luptă pentru Ortodoxie, dar cu mijloace neortodoxe, văd cum prostia ne guvernează mentalitatea, chiar şi când credem că luptăm inteligent pentru edificare spirituală şi pentru vindecarea sufletului nostru. Ne complicăm (ca proştii!) existenţa adăugând poveri şi griji, de parcă nu am şti că „ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). „Când a creat lumea, Dumnezeu nu a soluţionat probleme şi nici nu le-a creat. El a creat ceea ce El Însuşi a putut numi ca fiind «foarte bun». Dumnezeu a creat lumea, însă diavolul a transformat lumea, omul şi viaţa într-o «problemă». Şi o mulţime de specialişti rezolvă această problemă. Din această cauză, în lume există atâta întuneric, răceală şi tristeţe” (op. cit., pp. 229-230).

Preocupaţi de atâtea probleme, ratăm întâlnirea cu Hristos. Nici măcar nu mai avem „râvna” de a o lua pe drumul Damascului. Vrăjmaşul ne dă de treabă, amăgindu-ne cu noi şi noi orizonturi de aşteptare. Dar aşteptarea a luat de mult timp sfârşit, de vreo două milenii. Paradoxal, cei ce se cred mai ancoraţi în cele ale vremurilor noi sunt şi cei mai depăşiţi de istorie. Trăiesc ca şi cum lumea aceasta nu ar fi fost zguduită şi pătrunsă de lumina Învierii. Omul de azi e ca un drumeţ care s-a oprit în piaţa publică şi stă gură-cască, ascultând prostiile debitate de nebunul satului. Cu adevărat, cum profeţea Sfântul Antonie cel Mare, a cam venit „vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (Patericul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 9). Înlocuiţi, în această apoftegmă, nebunia cu prostia, şi apoi priviţi la ceea ce se întâmplă adesea în spaţiul public. Nu-i aşa că vă strânge puţin în spate?

De la același autor

Ultimele din categorie