Cea mai cunoscută şi cea mai utilizată dintre rugăciunile Bisericii conţine doar două cuvinte: „Doamne, miluieşte!”. O folosim la fiecare slujbă, ca răspuns la ecteniile (cererile) adresate de clerici lui Dumnezeu, dar şi ca rugăciune personală. Fiind foarte scurtă, ea este uşor de repetat, mai ales în gând, ca variantă concentrată a rugăciunii isihaste: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Dintre cele două cuvinte ale rugăciunii, cuvântul „a milui” pare a fi cel mai sărac în sensuri. În limba română contemporană, el trimite cu gândul la situaţia în care cineva aşteaptă sau cere de la o altă persoană un lucru care-i lipseşte, dar care prisoseşte celui rugat. E, altfel spus, un mod de a cere pomană. Acest sens este, desigur, justificat de relaţia omului cu Dumnezeu: sărăcit, prin păcat şi neascultare, urmaşul lui Adam cere de la Creatorul său să-l miluiască cu cele pe care le-a pierdut sau care îi lipsesc. Omul e, într-un fel, cerşetorul, cel care nu are, în fapt, nimic al său, iar Dumnezeu este boierul generos Care este implorat să ajute această sărmană făptură.

Dar, „a milui” înseamnă cu mult mai mult decât atât. Ba, aş îndrăzni să spun că relaţia cerşetor – Dăruitor nu poate defini decât debutul relaţiei dintre omul care se pocăieşte şi Dumnezeu. Da, ne apropiem, la început, de Dumnezeu cu această sfială, cu zdrobirea de inimă a fiului risipitor care ştie că, după ce a risipit toată averea, nu mai poate avea nici un fel de pretenţie de la părintele său şi nu mai cere decât să fie miluit cu o bucată de pâine, precum o slugă (conform Luca 15, 11-32). Dar, a rămâne la acest stadiu e tot atât de neînţelept ca încercarea de a rescrie pilda rostită de Mântuitorul, punând pe fiul risipitor să refuze invitaţia tatălui de a intra în casă şi de a cina din viţelul cel gras, ori inelul, haina sau încălţămintea pe care acest milostiv părinte al său vrea să i le dăruiască.

„Doamne, miluieşte!” este echivalentul românesc al grecescului Kyrie, eleison! Cuvântul folosit de greci pentru milă este eleos, iar mulţi exegeţi găsesc că eleos este din aceeaşi familie lexicală cu elaion, termen folosit pentru uleiul de măsline. Prilej pentru fericite speculaţii. Spre exemplu, în cartea Şcoala rugăciunii, Mitropolitul Antonie de Suroj asociază pe elaion cu momentul aducerii ramurii de măslin de către porumbelul trimis de Noe, la sfârşitul potopului, cu gestul samarineanului milostiv (icoană a lui Hristos) care toarnă untdelemn şi vin pe rănile celui căzut între tâlhari, respectiv cu ungerea ce se făcea celor care, în Vechiul Testament, erau consacraţi de Dumnezeu ca regi sau preoţi. Plecând de la aceste referinţe scripturistice, putem spune că „Doamne, miluieşte!” înseamnă „Doamne, scoate-mă din potopul de ape multe ale păcatului şi dă-mi semn de împăcare!” ori „Doamne, vindecă rănile mele şi alină suferinţa mea!”, dar înseamnă şi „Doamne, încoronează-mă Tu cu slava la care m-ai chemat pe mine din nefiinţă la fiinţă, ca să fiu stăpân al creaţiei Tale!”.

Pentru a explora şi mai adânc înţelesurile lui „Doamne, miluieşte!”, să răsfoim puţin Jurnalul scoţian al biblistului Ioan Florin Florescu. Într-o inedită tâlcuire la pilda vameşului şi fariseului, Părintele Ioan găseşte că acel: „milostiv fie mie, păcătosului” poate fi înţeles şi ca: „Doamne, fii răscumpărătorul  şi ispăşitorul meu prin jertfă”. Sau am putea să căutăm o tâlcuire a cuvântului milă pornind de la echivalentul său în ebraică – hesed, aşa cum o face prezbitera ortodoxă Frederica Mathewes-Green în cartea Rugăciunea lui Iisus. Călăuza inimii către Dumnezeu. Hesed desemnează iubirea îndelung răbdătoare, precum cea arătată de profetul Osea acelei femeie prostituate cu care s-a căsătorit, la îndemnul Domnului.

Încât „Doamne, miluieşte!” este, de departe, cea mai completă rugăciune la care orice credincios are acces. Ea cuprinde întreaga sferă a relaţiei omului cu Dumnezeu. Când spun: „Doamne, miluieşte!”, de fapt, implicit, zic: „Doamne, eu mă văd pe mine gol şi lipsit, rănit şi stăpânit de puteri vrăjmaşe. Îmbracă-mă Tu, acoperă şi vindecă toate rănile mele, redă-mi demnitatea de fiu al Tău şi fii Stăpânul inimii mele, câştigându-mă prin jertfa Ta pe Cruce. Doamne, deşi eu Te-am înşelat adeseori, Tu iartă-mă şi nu mă lipsi de iubirea Ta, pe care o cer de la Tine cu lacrimi de recunoştinţă. Primind această iubire îndelung-răbdătoare, ştiu că voi învăţa şi eu să Te iubesc, Doamne!”.

Deşi nu am ajuns până acolo, undeva, în inima mea, ceva îmi spune că, atunci când mă voi adânci deplin în înţelesurile sale, voi afla că rugăciunea „Doamne, miluieşte!” îşi arată adevăratul chip în: „Doamne, şi eu Te iubesc!”.