Dumnezeu mai înainte de cunoaștere

Puncte de vedere

Dumnezeu mai înainte de cunoaștere

Deși nu s-a demonstrat încă exact, se pare că în mediul intrauterin bebelușii visează. Mi-a confirmat-o recent o bună prietenă, căreia i s-a spus la controlul ecografic al sarcinii că pruncul clipea în somn, semn că visa. Această realitate de taină chiar și pentru lumea medicală caută încă răspunsuri. Opinia științifică, pe de o parte, este că, fără să aibă contact cu mediul exterior pentru a vizualiza, bebelușii pot „visa“ vocea mamei sau, începând cu al treilea trimestru de sarcină, lumina pe care o percep prin burta ei.

Deși nu s-a demonstrat încă exact, se pare că în mediul intrauterin bebelușii visează. Mi-a confirmat-o recent o bună prietenă, căreia i s-a spus la controlul ecografic al sarcinii că pruncul clipea în somn, semn că visa. Această realitate de taină chiar și pentru lumea medicală caută încă răspunsuri. Opinia științifică, pe de o parte, este că, fără să aibă contact cu mediul exterior pentru a vizualiza, bebelușii pot „visa“ vocea mamei sau, începând cu al treilea trimestru de sarcină, lumina pe care o percep prin burta ei. Pe de altă parte, răspunsul medical este cel puțin din punct de vedere teologic insuficient.

Textele revelate ale Scripturii vorbesc despre conceperea, dezvoltarea embrionului și nașterea copilului prin formulări poetice de elogiere a actului creației Domnului: „Tu mi-ai creat rinichii, Tu m-ai învelit cu pântecele mamei mele: Te laud pentru aceea că mă disting ca (o ființă) temătoare (sau minunată). Minunate sunt lucrările Tale și sufletul meu cunoaște (aceasta) din plin! Nu a fost ascuns de Tine trupul meu, când am fost făcut în taină, când am fost țesut în adâncurile pământului“ (Ps. 138:13-15, în paralel cu Iov 10:8-11). Din acest text, dar și din altele, reiese evident rolul primordial al lui Dumnezeu în acest act de creare a noului om. Dar oare la aceasta se reduce „implicarea“ lui Dumnezeu la începutul vieții pruncului?

Concepția inițiază o serie de procese miraculoase, de evenimente de viață. Nimic nu evoluează într-un an atât de rapid precum copilul în acea perioadă embrionară de doar nouă luni. Surprinzător, am spune „suprauman“ sau „nu doar uman“, schimbările corpului, prin procesul de maturizare, sunt foarte rapide, mai ales în faza de fetus și, apoi, în cea de sugar.

Asupra existenței prenatale a copilului, rabinii talmudiști au lansat numeroase discuții mistice, în care împleteau precepte teologice cu mituri și legende. De exemplu, o întrebare care i-a preocupat pe cărturarii rabini a fost următoarea: având în vedere că pruncul este născut cu un suflet care este considerat divin, de ce atunci, conform credinței iudaice, este el imatur din punct de vedere moral și intelectual? În replică, aceia au explicat că embrionul este păzit de doi îngeri, care-l învăță toate cunoștințele din Torah. Dar în momentul în care copilul este pregătit să fie născut, un înger îi lovește buza superioară, care-l determină pe prunc să uite tot ce a învățat mai înainte de naștere. Apoi copilul, împotriva voinței sale, părăsește habitatului lui ideal și intră în această lume, cu un strigăt de protest (Tratatul talmudic Niddah 30b). Două realități existențiale, învățarea Legii lui Dumnezeu în pântece și părăsirea acestui mediu, prin naștere, spre o viață caracterizată adeseori de dihotomism, sunt diferențiate, conform talmudiștilor, de „lovirea buzei“.

Învățarea legilor dumnezeiești în pântecele mamei nu reiese cu claritate din scrierile Vechiului și Noului Testament, dar cu siguranță revelația nu o exclude. Mai întotdeauna însă, enunțarea adevărurilor teologice este văzută ca o emitere dinspre interior, din adâncul cel de taină al omului, din minte sau suflet, spre exterior, buzele omului fiind factorul decizional al transmiterii lor, al verbalizării mesajului, al adaptării lui pentru lumea aceasta. De aceea, gura va vesti lauda Domnului doar dacă Acela îi va deschide omului buzele (Ps. 50, 16: „Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta“) și doar Dumnezeu poate pune „strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele“ (Ps 140:3).

Relația dintre adevărul revelat și buzele omului este făcută vizibilă în experiența teofanică a chemării la misiune a lui Isaia: „Și am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!» Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis: «Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale și fărădelegile tale le va curăți»“ (Isaia 6:5-7). Vederea „Sfântului lui Israel“ în incinta sanctuarului, atingerea cărbunelui încins de buzele profetului și consacrarea sa pentru misiunea propovăduirii cuvântului revelat sunt, laolaltă, icoană a împărtășirii euharistice și prefigurare a ei.
Întâlnirea omului cu Hristos prin împărtășire este, așadar, o reîntâlnire, o reamintire a unei conviețuiri aparent uitată, dar întipărită ontologic omului, o actualizare în om a Vieții, lumină din lumina Celui Revelat. Rugăciunea celui ce-și dorește împărtășirea cu Hristos: „Petrece întru mine Mântuitorule, și eu între Tine, precum ai zis; că iată, îndrăznind spre mila Ta, mănânc Trupul Tău și beau Sângele Tău“ (Cântarea a 8-a din canonul dinainte de împărtășire) este de fapt strigătul omului după firescul conviețuirii intime cu Dumnezeu, pe care acesta pierzându-o, nu i-a rămas lui decât vocația spre sfințenie și împlinirea spre viață veșnică.

Experiența prenatală a vederii și cunoașterii lui Dumnezeu este doar începutul descoperirilor de taină dintre om și Creatorul său. La Botez, Hristos va lua chip în cel ce se va naște din nou (rugăciunea de după ectenia mare de la Botez), iar prin Euharistie „Plinirea Legii și a proorocilor“, Hristos, Dumnezeul nostru, „umple de bucurie și de veselie inimile noastre, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.“

Relația care se stabilește încă din pântece între prunc și părinți, în special cu mama care îi oferă primul spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu, este și trebuie să rămână una „umbrită“ de Duhul de viață făcător, „Vistier al bunătăților“, către Care să se îndrepte rugăciunea părinților: „Doamne, Dumnezeul milelor, milostivește-Te spre noi și casa noastră, și în marea Ta bunătate, varsă cu îmbelșugare Harul Tău peste toți copiii noștri. Milostivește-te Doamne spre noi și spre fiii noștri pe care Tu ni i-ai dăruit. Mult milostive Doamne, Care dai hrană păsărilor cerului și tuturor viețuitoarelor pământului, Cel ce păzești floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, hrănește, crește și păzește cu bine și pe copiii noștri. Ajută-ne Doamne a răsădi în ființa lor tot ce-i bun și folositor Sfintei Biserici, neamului și bine plăcut Ție, ca și printr-înșii să Se preamărească Numele Tău cel Sfânt. Umple-i Doamne de înțelepciunea luminată și priceperea sfântă care se pogoară de la Tine. Apără-i pe ei de toate cursele vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Poruncește Îngerilor Tai ca totdeauna să fie călăuzitorii și povățuitorii lor luminați, spre toate faptele cele bune. Rugămu-ne Ție Doamne, deschide mintea lor ca să Te cunoască pe Tine cât se poate mai mult. Amin.“ (Rugăciunea părinților pentru copiii lor)