Fă asta şi vei trăi

Puncte de vedere

Fă asta şi vei trăi

    • Fă asta şi vei trăi
      Fă asta şi vei trăi

      Fă asta şi vei trăi

Punctul de plecare al mântuirii din această stare este a ne vedea şi recunoaşte neputinţa. Că suntem cu totul săraci cu duhul, săraci lăuntric. Că n-avem nici un fel de viaţă duhovnicească, interioară. Că inima, sufletul, cugetarea şi puterea noastră sunt toate despărţite lăuntric de Dumnezeu şi îndreptate spre lume. Iar îndreptate fiind către lume, dorind cele ale lumii peste care stăpân e satana, acestea, sunt neîncetat lovite, jefuite şi rănite de diavoli...

„Oricine va chema Numele Domnului  se va mântui” (Rom.10,13)

            Pilda Bunului Samarinean este o Evanghelie pe scurt. Ea ne spune că Dumnezeu Îl mântuieşte pe om, reface legătura eternă dintre Ziditor şi zidirea Lui, făcându-Se aproapele omului. Aproapele lui lăuntric. Aproapele inimii, al sufletului, al cugetului şi tăriei sale râvnitoare. Pentru că inima, sufletul, cugetarea şi puterea noastră nu puteau urca la El, atunci, milostiv, S-a coborât El în inima, sufletul, cugetul şi puterea noastră; ca să le dea, prin inima, sufletul, trupul şi sângele Lui, puterea de a iubi nesfârşit...

            Căci orice om care se raportează onest la legea vieţii veşnice, la porunca iubirii, adică oricine încearcă să o împlinească cu puterile proprii, va constata degrab neputinţa sa. Se va descoperi în cele din urmă, faţă de viaţa veşnică, exact ca omul din parabolă: zăcând plin de răni mortale lângă calea ei. Cu inima, sufletul, cugetarea cu totul neputincioase a iubi pe Dumnezeu. Aceasta e starea noastră, a tuturor oamenilor, faţă de Dumnezeu.

            Punctul de plecare al mântuirii din această stare este a ne vedea şi recunoaşte neputinţa. Că suntem cu totul săraci cu duhul, săraci lăuntric. Că n-avem nici un fel de viaţă duhovnicească, interioară. Că inima, sufletul, cugetarea şi puterea noastră sunt toate despărţite lăuntric de Dumnezeu şi îndreptate spre lume. Iar îndreptate fiind către lume, dorind cele ale lumii peste care stăpân e satana, acestea, sunt neîncetat lovite, jefuite şi rănite de diavoli... Căci asta ni se face sub anestezia plăcerii. Fiindcă altceva nu ştie să facă.

            Iisus se numeşte pe Sine samarinean pentru că ne este la început un străin. El se iveşte în lume dar nu ştim de unde vine şi unde se duce. Vedem că este bun, din mărturia istorică a Evangheliilor. Vedem din toate cuvintele şi faptele Sale că doreşte vindecarea şi eliberarea omului, a sufletului şi trupului său. Vedem că a făcut totul, până la a-Şi da viaţa printr-o moarte chinuitoare şi înjositoare pentru eliberarea omului din starea sa nenorocită. Că orice atingere cu inima, sufletul şi cugetul de El a fost tămăduitoare.

            Toată mărturia evanghelică despre Iisus Hristos este spre a produce credinţa că El este Bunul Samarinean, Aproapele nostru cel adevărat, Care nu ne va ocoli şi Care ne va scăpa din iadul înrobirii şi suferinţei noastre. Căci din credinţă se naşte rugăciunea. Şi din rugăciune, venirea Bunului Samarinean la noi. „Dorinţa săracilor a auzit-o Domnul; la râvna inimii lor a luat aminte urechea Ta” (Psalmi 9, 37). „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este deopotrivă expunerea prescurtată a Evangheliei, cât şi exprimarea credinţei în ea: Iisus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, este Bunul Samarinean ce miluieşte şi mântuieşte pe orice om care se socoteşte păcătos, adică rănit mortal de diavol prin păcatele sale şi zăcând lângă calea vieţii.

            Prin lume diavolul ne amăgeşte să ne deschidem fiinţa către el. Rezultatul este jefuirea noastră lăuntrică până la moarte. Prin Evanghelie, Dumnezeu propune omului deschiderea către Bunul Samarinean şi către lucrarea acestuia de mântuire. Bunul Samarinean, Domnul Iisus va veni, va curăţi şi va lega toate rănile noastre lăuntrice şi ne va duce prin puterea Învierii Sale în Ierusalimul de Sus. Creştinismul este o călătorie de la credinţă la iubirea veşnică.

            Cum se face practic acestă călătorie lăuntrică în viaţa noastră cotidiană ne arată Cuviosul Sofronie de la Essex: Starea psihologică trebuie transformată în lucrare duhovnicească, în plâns. Există o metodă pe care creştinul trebuie să o cunoască. Atunci când simţim o ispită, din desconsiderare din partea oamenilor sau dintr-un atac nedrept, atunci inima se amărăşte din cauza nedreptăţii acesteia şi îşi face diverse gânduri, care influenţează întreaga viaţă. Rugăciunea se opreşte deîndată. Metoda terapiei este să lăsăm pe fratele care ne-a nedreptăţit şi să creştem în dialogul cu Dumnezeu, adică să spunem: „Dumnezeul meu, eu sunt de vină, căci nu sunt vrednic să mă iubească oamenii”. Atunci vin pocăinţa şi plânsul, ceea ce vindecă starea psihologică negativă şi o face duhovnicească. Vedem asta în viaţa lui Hristos. Apostolul Petru L-a împiedicat pe Dumnezeu să păşească spre cruce, iar El avea faţa îndreptată către voia lui Dumnezeu şi se ruga Tatălui Său. Nu a deschis dialogul cu oamenii, ci dialogul cu Dumnezeu. Astfel ne putem însănătoşi şi vindeca şi noi. (cf. Hierotheos Vlachos - „Cunosc un om în Hristos”)

            Fă şi tu aceasta şi vei trăi veşnic, îi spune Iisus învăţătorului de lege şi prin acesta, nouă, tuturor. Adică, cheamă şi tu pe aproapele inimii, sufletului şi cugetului tău, Iisus Hristos, şi vei fi dus de El la viaţa veşnică. El este aici, în lumea lăuntrică, la distanţă de un suspin, o şoaptă, o lacrimă. Aşteptând întâlnirea cea nesfârşită cu tine...