Societatea noastră este cert una centrată pe imagine. De la spoturile uriaşe care te agresează la semafor până la telefonul care a devenit de fapt un televizor mini, de la cablul atotstăpânitor din casă până la calculatorul de tot mai varii dimenisuni, care intră oriunde, chiar şi în suflet, totul arată că ne-am convertit fiinţa în vehicol vizual şi că totul trece prin ochi pentru a ajunge la rămăşiţele de suflet. Un părinte duhovnicesc spunea că în vremurile din urmă, diavolul nu va mai sta la uşă, ci se va înstăpâni în casă, cu capul pe masă şi cu coarnele pe acoperiş.

Realitatea se vizualizează tot mai mult. Spionajul a devenit urmărire vizuală, guvernele se schimbă la televizor, revoluţiile se vizionează acerb, credem ce spun câţiva varani creatori de opinie, islamismul vine prin facebook, reţetele de mâncare sunt privite atent şi nu mâncate pe nerăsuflate (cât de ridicol este să-i vezi pe alţii cum mănâncă cu poftă!), pornografia a devenit una dintre cele mai rentabile industrii generatoare de păcat, călătoriile se fac călare pe pixeli, birourile sunt sălaşele unor animale cibernetice, conectate la internet. Trăim prin reprezentanţi, mai precis trăiesc aceia din lumina reflectoarelor şi noi ingurgităm reziduri alterate imaginativ de realitate, pentru a simula o viaţă în care vedem prin lentila diformă ceea ce ar trebuie respirat cu inima. Ne-am obişnuit să valorizăm persoanele după felul cum arată, angajarea se face pe criterii de look, iubim pe cei frumoşi şi fardaţi şi uităm pe cei banali. Pleşu concurează din ce în ce mai greu cu Tonciu. Analiza şi gândirea au fost înlocuite cu imaginile aberante, generatoare de şocuri pe termen scurt. Ceahlăul se urcă la televizor şi aerul Bucegilor se respiră din garsonieră (sic!).

Universul nostru intim a fost invadat cu succes de imagini dintre cele mai năucitoare, şi obişnuinţele noastre fundamentale, de fiinţe umane, s-au vizualizat total. Totul este pe ecran, într-o avalanşă infinită de imagini care pătrund şi asimilează fiinţa umană, digerând-o.

Ceea ce am uitat în această cursă a înarmării ochilor cu imagini este faptul că omul are nevoie totală de tihna ochilor pentru a-şi deschide privirea lăuntrică spre universul nevăzut dar evident al credinţei. Cerurile lui Dumnezeu sunt inaccesibile oricărui telescop, dar văzute de omul pătruns de rugăciune. Poate cineva să se roage privind la televizor? Eu zic că nu, ochii noştri privind mereu altceva, într-o mişcare haotic dispersatoare, pun o ceaţă pe privirea raiului nevăzut, pătruns de şoaptele rugăciunii inimii sau de îngenuncherea tainică din fapt de seară. Un e-book ne poate ajuta, purtând în el mii de cărţi cu milioane de informaţii. Însă o carte mică de rugăciuni, pitită în colţul genţii, este poarta de intrare a lui Dumnezeu în lăuntrul chipului tău. Fericirea se gustă în taină, primul sărut se face cu ochii închişi, iar taina bucuriei şi unirii cu Mirele ceresc se consumă în întunericul supraluminos (de care vorbea Dionisie Areopagitul) al cămării de nuntă a inimii.

Într-o zi ăştia de la cablu mi-au tăiat accesul la imagini. Nu pot să vă spun ce zbatere interioară în căutarea drogului vizual am avut.Altă zi mi-am uitat telefonul acasă. Gânduri negre despre telefoane vitale, persoane care pot muri fără ca eu să ştiu, ca şi cum aş fi putut împiedica asta cumva, şefi omniprezenţi care mă pot căuta în zadar, un ghemotoc de gânduri de panică au umplut sufletul meu până am pus din nou mâna pe cutia cu butoane. Un sentiment de pierdere iremediabilă care nu poate fi eradicat din suflet decât printr-un antrenament sistematic de limitare a dependenţei noastre de media. Supravieţuim din internet. Însă o citire a lui Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, poate da diagniosticul corect al dependenţei noastre de tehnologie moartă şi al înstrăinării noastre de Izvorul vieţii. Suntem noi mai inteligenţi decât Sfântul Isaac Sirul? Eu cred că nu.