Hristos, tăria mucenicilor

Ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?

În timpul supliciilor felurite și greu de închipuit la care au fost supuși cu multă ură de cei care Îl urau pe Hristos, ai Cărui credincioși erau, creștinii au fost în mod deosebit ușurațide nădejdea răsplățiifăgăduite și de ajutorul direct al lui Domnului Care era tăria și sprijinul lor. Răbdarea mucenicilor este supraomenească, pentru că mâna nevăzută a Proniei dumnezeiești era cu ei. Tocmai acest lucru înțelegându-l unii din călăi, s-au lepădat de deșarta închinare la idoli, au aruncat uneltele de tortură și au mărturisit împărtășirea noii credințe, trecând în tabăra lui Hristos. În această situație, și ei au fost martirizați.

Moartea devenea pentru creștini poarta vieții, iar martiriul, o a doua naștere. Lumina nădejdii lor dezvăluie o nouă perspectivă asupra a ceea ce ei trăiesc, făcând să izbucnească bucuria lor nesfârșită și, pentru unii dintre cei de astăzi, paradoxală. Este taina pe care o trăiesc martirii, căci nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei (Gal. 2, 20). Îngerii îi priveghează și Duhul Domnului e alături de ei și lucrează în ei.

Dar ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?

Unul din răspunsuri ne este furnizat de un creştin rus al secolului trecut, Iulia de Beausobre. Într-o zi, în Moscova, la sfârşitul anilor '20, soţul ei fiind reţinut de GPU (Administrația Politică de Stat ce a fost poliția politică a RSFS Ruse și a Uniunii Sovietice), dar ea încă nearestată, îi pregătea pachetul săptămânal cu mâncare pentru a i-l duce la închisoare. Se simţea invadată de un sentiment de neputinţă; suferinţa soţului, a ei proprie şi a tuturor celor din jurul ei părea atât de lipsită de sens şi inutilă. „Pentru ce?”, se întrebă. Deodată, cum trecea dintr-o cameră în alta, a simţit o lovitură pe ceafă, şi a auzit ceea ce va descrie ulterior ca fiind „cuvintele nerostite ale Celuilalt”. Erau cuvintele care au marcat un nou răsărit în viaţa sa: „Bineînţeles că nu este de nici un folos pământesc pentru nici unul dintre voi. Doar vă poate schilodi trupurile şi contorsiona sufletele. Dar mă voi împărtăşi de fiecare dintre poverile voastre care vă schilodesc şi vă contorsionează. În căldura amestecată a compasiunii voi cunoaşte oroarea deplină a distrugerii voastre voluntare de către oameni de aceeaşi specie cu voi. Voi cunoaşte greutatea poverii voastre purtând-o împreună cu voi, dar cu o înţelegere mai profundă decât poate fi a voastră. Vreau să car această povară. Trebuie să o cunosc. Datorită Întrupării mele şi Botezului vostru, nu există altă cale – dacă sunteţi de acord”.

Aici trebuie notate două lucruri: valoarea ataşată acceptării voluntare şi insistenţa asupra participării, solidarităţii, identificării.

„Dacă sunteţi de acord”, spune Domnul, Iuliei. Hristos, Protomartirul, a mers voluntar la moarte, iar martirul ca un alter Christus, un al doilea „Hristos”, este chemat să facă acelaşi lucru. Pentru că suferinţa inocentă nu îl transformă pe om în martir. Este necesar ca şi noi, de partea noastră, să acceptăm voluntar acea suferinţă, chiar dacă nu am ales-o noi. Este necesară dedicarea de sine, şi ea este cea care îl transformă pe martir din cineva care suferă şi moare în cineva care poartă mărturie. Trebuie să ne ridicăm singuri crucea și s-o acceptăm; nu doar să ne fie impusă prin coerciţie exterioară. Suferinţa devine creativă, iar moartea devine sacrificială, dacă şi numai dacă sunt acceptate de bunăvoie de cel care trebuie să sufere sau să moară.

Pentru a întări această mărturisire avem destule mărturii și din primele secole creștine. Astfel, cunoaștem din Tradiție și de la Sfântul Ambrozie al Milanului (scrisoarea a XXI-a) cele întâmplate cu Sfântul Apostol Petru care, pe când semăna în popor învăţăturile lui Dumnezeu, a întărâtat din această pricină sufletele păgânilor, care au început să-l caute ca să-l omoare. Dar sufletele creştine l-au rugat să se retragă pentru câtva vreme. Şi deşi era dornic să pătimească, a fost înduplecat în faţa rugăminţilor poporului. Căci era rugat să mai aştepte, pentru a învăţa şi a întări poporul. Astfel, voind într-o noapte să iasă din oraş şi văzând pe Hristos că-i iese în cale la poartă şi că intră în oraş, L-a întrebat: «Doamne, unde mergi?». La aceasta, Domnul Hristos a răspuns: «Vin să Mă răstignesc a doua oară». Atunci Sfântul Petru a înţeles că în răspunsul dumnezeiesc se cuprinde crucea sa. Căci nu putea fi răstignit iarăşi Hristos Care, primind moartea, Se despărţise de pătimirea trupului. «Ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu» (Rom. 6, 10). A înţeles, aşadar, marele Apostol Petru, că Hristos a doua oară va trebui să Se răstignească prin slujitorul Său. Astfel că de bunăvoie s-a întors din drum, a răspuns creştinilor care-l întrebau şi, pe dată fiind ridicat, prin răstignire a cinstit pe Domnul Iisus. Iată, aşadar, că Hristos vrea să pătimească prin slujitorii Săi!

Mântuitorul nostru a insuflat în apărătorii Lui un curaj atât de mare, încât, chiar dacă nimeni nu i-ar fi încurajat, ei nu se temeau de ameninţările duşmanilor, oricât de puternici ar fi fost aceia.În locul lor a luptat deci harul lui Dumnezeu, întărind pe cei slabi şi ridicând pe cei puternici, ca prin răbdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău (Evr. 10, 33), aşa că au mers la martiriu, îndurând felurite suplicii inimaginabil de grele.

În Istoria bisericească (cartea a III-a, 11, 3), Fericitul Teodoret, Episcopul Cirului ne aduce în atenție martiriul Sfântului Teodor și lucrurile minunate și înfricoșătoare petrecute cu dânsul. Împăratul păgân Iulian Apostatul a poruncit ca Teodor să fie scos din închisoare. Acesta era numele acelui tânăr luptător curajos pentru Adevăr. Pe acesta unii l-au întrebat dacă a simţit durere, când a îndurat torturi cu înţepături foarte crude. El însă a răspuns că la început a simţit ceva durere, apoi, însă s-a arătat cineva, care ştergea mereu sudoarea de pe faţa lui cu o pânză moale şi rece şi care îl îndemna să aibă curaj. De aceea, când au încetat suferinţele, a spus că nu s-a bucurat, ci s-a întristat, căci, zicea că (a dispărut) l-a părăsit Cel care îi aducea mângâierea sufletească.

Și Sfântul Arhidiacon Ştefan – întâiul mucenic, pe când primea lovituri mortale cu pietre, vedea cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Lui Dumnezeu (Fap. 4, 55). De aceea nu simţea loviturile pietrelor, nu se gândea la rănile trupului, ci era cu ochii aţintiţi către Hristos, de El se simţea ocrotit.

Hristos trăia şi lucra în sufletele și în trupurile mucenicilor.Cu cât se veştejea mai mult mâna mucenicului, cu atât voinţa îi era mai înflăcărată, întrecea în strălucire chiar jăratecul cărbunilor, scânteía mai tare decât cărbunii. Mucenicul nu simțea vâlvătaia acestui foc material care îl învăluia din afară, pentru că înăuntrul lui ardea focul cel duhovnicesc, cu mult mai înflăcărat și mai fierbinte decât focul material. Mintea și inima martirilor era la Dumnezeu. Rugăciunea lor către El era neîncetată. Rugându-se fierbinte Domnului Hristos, uniți cu El prin rugăciune, primeau putere de a răbda din puterea Lui cea nesfârșită. 

În Omilia de laudă la Sfânta Muceniţă Pelaghia cea din Antiohia (II), Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că nu a tulburat-o pe fericita aceasta nici spaima de ostaşii ce stăteau la uşă, nici scurtimea timpului, nici singurătatea în care se găsea ea, cea atacată, nici că era numai ea în casă, nimic din acestea; ci, ca şi cum s-ar fi găsit între prieteni şi cunoscuţi, aşa le făcea pe toate, fără temere. Şi pe bună dreptate, căci nu era singură înlăuntru, ci avea sfătuitor pe Iisus Care era alături de ea, Se atingea de inima ei, îi întărea sufletul și-i alunga frica. Acestea toate le făcea Mântuitorul pentru că și mucenica se făcuse mai întâi vrednică de ajutorul Lui.

Un alt exemplu concludent care ne întărește în convingerea că Hristos Se răstignește în martirii Săi, suferă și devine tăria lor, este cel al muceniței Felicitas care s-a bucurat şi ea din belșug de ajutorul harului Domnului. Aflăm din Actele martirice că, ea se afla în luna a opta de sarcină (căci fusese arestată însărcinată), iar ziua spectacolului se apropia, astfel că ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi să nu-şi verse sângele ei sfânt şi nevinovat printre alţi nelegiuiţi (mai în urmă).

Dar şi însoţitorii ei de mucenicie erau adânc întristaţi de a lăsa o aşa de bună prietenă şi însoţitoare singură pe calea aceleiaşi speranţe. De aceea, cu trei zile înaintea muceniciei, uniţi cu toţi în aceeaşi întristare, au făcut rugăciune către Domnul. Îndată, după rugăciune, au cuprins-o durerile naşterii. Şi pe când suferea, plângându-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, unul dintre paznicii celor închişi i-a zis:

«— Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor, pe care le-ai dispreţuit, fiindcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?».

Şi ea a răspuns:

«— Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un altul (Hristos) va fi în mine, Care va pătimi pentru mine, fiindcă şi eu voi pătimi pentru El».

Astfel, a născut o fetiţă pe care a crescut-o o soră (creştină) ca pe o fiică a ei.

Putem conchide că aceia pe care tiranii i-au silit să trădeze credinţa creştină în public, s-au arătat învingători prin aceea că au primit cu nepăsare tot felul de tortúri în trupurile lor, lucru pe care nu l-ar fi putut suporta cu atâta tărie dacă n-ar fi avut dovada sigură şi nestrămutată că Dumnezeu este cu ei. Deci, cum subliniază de altfel și literatura Sfinților Părinți, aşa sunt faptele de vitejie ale sufletului sfinţilor. Pricina este Dumnezeu, Care locuieşte în sufletele lor. Iar pe Dumnezeu e cu neputinţă să-L învingă cel ce se luptă cu El, ci trebuie neapărat să plece ruşinat şi să fie biruit cu ruşine. Nu este bine să lovească cineva cu piciorul în țepușă, cu alte cuvinte, nu se poate împotrivi lui Dumnezeu fără a se lovi.

De la același autor

Ultimele din categorie