Lacrimile unei mame

Întotdeauna m-am întrebat: ce se întâmplă cu un om când ajunge să-și deteste mama, când nu vrea s-o mai vadă, o ocolește, o discreditează sau nici măcar nu mai este interesat de viața ei? Cât de mult poate fi schimonosit de ură și nerecunoștință  sufletul unui om încât este capabil să uite mâinile care l-au legănat, glasul care i-a mângâiat scâncetul copilăriei? Cum să neglijeze pe cea care „a trezit de multe ori îngerii” ca să-l vegheze?

Evanghelia despre femeia cananeancă rânduită a fi citită duminica aceasta ne readuce  în memorie dragostea și jertfa, lacrima și suferința, dorul și bucuria fiecărei mame căci într-un fel sau altul se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit și apreciat de Mântuitorul Hristos, Care privind la credința și stăruința ei i-a tămăduit copila bolnavă. Și, la drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame, nu vedem noi oare strigătul, rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-și ele copiii suferinzi de boli fizice și sufletești, înalță rugăciuni, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici implorând mila Domnului precum femeia cananeancă din arhicunoscuta pericopă evanghelică: „Miluiește-mă Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaș, impulsiv, neadaptat și încăpățânat, nu socializează, nu merge la biserică, nici nu se roagă, nu  ține sărbătorile. De postit nici atât, nu ascultă de părinți, nu este motivat să-și croiască un viitor fiind delăsător. Fumează sau consumă alcool. Trăiește necununat, irosește prea ușor banii,  se ceartă cu frații lui, crede că  noi, părinții, îi dorim răul.” Sunt cuvinte pe care adesea le auzim din gurile multor mame, care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvășite de suferință, rugându-l pe slujitorul Casei lui Dumnezeu să le asculte obida. Apoi, scriu acatiste înșiruind cerințe duhovnicești și materiale pentru odraslele lor. Sunt convins că mulți preoți  au fost, ca și mine, martori unor imagini înduioșătoare când o mamă, copleșită de durere și emoție, își scrie pomelnicul pentru dumnezeiasca Liturghie și cu mâinile tremurânde și înăsprite de muncă așterne oful pe hârtia de multe ori stropită cu lacrimi grele de bune nădejdi, dar și de ușurare că, în sfârșit a fost auzită de Hristos și că Biserica, ca odinioară Apostolii, prin rugăciunile ei, va mijloci  precum altădată ucenicii Domnului: „slobozește-o, Doamne, că strigă”. Cu toții poate am vărsat lacrimi, dar niciodată lacrimile mamei nu pot fi confundate căci ele sunt ca un diamant ce taie-n două oglinda unei zile.

Cu ceva timp în urmă am primit un telefon de departe. O mamă plecată să câștige o bucată de pâine mai mare, ce-i drept, dar amestecată cu mult amar, plângea că fiul ei, aflat la muncă chiar în același localitate, trece pe lângă ea și nici măcar nu o salută. Și asta mai bine de doi ani. M-a impresionat foarte mult situația. Povestea a fost rostită  cu o voce îndurerată și adesea înecată de lacrimi. Pomelnicul de astă dată l-am scris eu, dar am lăsat prin plaivaz să se aștearnă odată cu numele lor și  năduful pe care-l auzeam în receptor. Am sfătuind-o să înălțăm rugăciuni stăruitoare la Domnul și la Preacurata Sa Maică, încredințându-o  după vorbele Sfântului Ambrozie că „nu poate să se piardă fiul atâtor lacrimi”. Zilele trecute același telefon din depărtări mi-a vestit minunea: Hristos s-a oprit și ascultând ruga nefericitei mame, i-a tămăduit odrasla de orgoliu, nerecunoștință și indiferență aducându-l iarăși în brațele celeia ce i-a dat viață, și i-a vegheat calea. Am dat slavă lui Dumnezeu  pentru că a șters lacrima de pe obraz și din sufletul zbuciumatei mame, reașezând viața familiei pe un făgaș normal.

Astfel de cazuri sunt foarte multe astăzi. Întotdeauna m-am întrebat: ce se întâmplă cu un om când ajunge să-și deteste mama, când nu vrea s-o mai vadă, o ocolește, o discreditează sau nici măcar nu mai este interesat de viața ei? Cât de mult poate fi schimonosit de ură și nerecunoștință  sufletul unui om încât este capabil să uite mâinile care l-au legănat, glasul care i-a mângâiat scâncetul copilăriei? Cum să neglijeze pe cea care „a trezit de multe ori îngerii” ca să-l vegheze? Sigur, îngerii nu dorm niciodată, dar atât de grijulie este o mamă  încât stăruie permanent la Cer mijlocind binecuvântarea pentru neprețuita ei  progenitură. Este în firea lucrurilor să fie așa căci ce nu face o mamă pentru odrasla ei? Ce-i drept și mama poate greși uneori, în raport cu fii ei, dar sunt ferm convins că de se întâmplă și așa nu o face conștient. Nici o mamă nu poate dori și înfăptui răul deliberat care să-i afecteze copilul. Iar dacă se mai întâmplă și așa, chiar și atunci situația trebuie privită cu îngăduință și  iertare, cu rugăciune și nădejde că Domnul o va lumina, îndrepta și izbăvi de unele scăderi. Un caz aparte care trebuie, într-adevăr, incriminat este abandonul pruncilor. Ce fel de mame sunt acele femei care-și părăsesc copii? Nu se cunoaște nici o specie de vietăți din regnul animal  în care mama, după ce dă naștere la pui,  să-i părăsească. Din păcate, omul a reușit să realizeze și această „performanță.”

Revenind la relația dintre mamă și copii aș vrea să cred că nu mai sunt semeni care să nu-și ajute mamele, refuzând să le mai vadă și să le audă. Nici nu le mai duc o floare, nu le calcă pragul casei, chiar dacă este mai modest sau nu le susțin când povara bătrâneților, a sărăciei le-a transformat viața într-o nesfârșită suferință. Și dacă, din păcate, mai sunt astfel de oameni le amintesc niște versuri, sper folositoare:

„Poate mor, că sunt bătrână şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!

Caierul mi-i pe sfârșite…mâine poate-şi curmă firul

Şi-ntre patru blăni de scânduri să mă cheme cimitirul.

Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul                                  

Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul

Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,

S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…

A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,

Ce curgându-i lin în poală, se-ntâlneau cu ale mele.”    (din poezia Mama, de  Vasile Militaru).

De la același autor

Ultimele din categorie