Mărul din Grădina eternității

În mijlocul țintirimului, tronează înțelept și maiestuos, ca un bătrân ce se află, un măr, copac așezat aici, - așa spune satul – de la facerea lumilor. Ca pomul cunoașterii din Eden, e martor precum un filosof tăcut, la toate ale lumii: a celor văzute și nevăzute, a celor trecătoare și a celor netrecătoare.

În mijlocul țintirimului, tronează înțelept și maiestuos, ca un bătrân ce se află, un măr, copac așezat aici, - așa spune satul – de la facerea lumilor. Ca pomul cunoașterii din Eden, e martor precum un filosof tăcut, la toate ale lumii: a celor văzute și nevăzute, a celor trecătoare și a celor netrecătoare.
La suprafață, în lumea văzută, fost-a legănat în vânturi – ce-au trecut peste el ca peste țară – din cele patru puncte cardinale, dar nu s-a frânt nici n-a plecat nicăieri: rădăcini din adâncuri hrănite din carnea și pulberea oaselor celor trecute, îl țintuiau bine locului.
Aici la suprafață, l-au troienit flori de mai în tinerețea șturlubatică a primăverilor; aici l-a încălzit căldura de cuptor în zile însetate; aici a ascultat încărcat în zăpezile de altădată în geruri ce-i înghețau sângele strămoșilor din cercurile concentrice ale anilor, colinde în limba Mioriței cu Lerui-Ler și flori de măr înfloriți n-o să vă vină să credeți, taman în decembrie, aici merele sale, fructe rotunde și roșii ca soarele, au gustul strămoșilor; cine-a gustat din ele nu le poate uita niciodată, în orice colț al lumii ar fi plectat.
Dorul de mere-n pârg, daruri ale copacului din mijloc de țintirim, nu-i vor da pace firește, e dorul de tata, de mama, de bunelul, de rădăcini, de țară: țara din morminte.
Și tot aici, la umbra lui, bocindu-și morții stă îndoliată suflarea lumii, în căutarea răspunsurilor legate de Dumnezeu, de suflet de viață și moarte, de pulbere și veșnicie, de unde venim și unde ne ducem. La umbra bătrânului pom, văduve își plâng și tămâiază morții, dragostele lor cununate acum cu veșnicia.
Aici a suspinat pomul trist, pentru omul căzut în păcate și moarte, privind la ultima lopată de pământ ce răsuna peste sicrie, gândind, cu siguranță la deșertăciunea lumii.
Dar tot aici, a tresărit bucurându-se de carul de flori alb-roz dăruit de primăveri, cu care s-a împodobit ca toți împărații lumii.
În adâncuri, rădăcinile lui, bine înfipte în trupul neamului, se hrăneau din praful de oase albe ale lui Ion, Gheorghe, ale Mariei sau ale Ioanei; iar atunci când întreaga creație cânta „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le“, din florile alb-roz ce prindeau viață în coroană ne zâmbeau aceeași Ioni și Gheorghe, aceleași Marii și Ioane izvorând în lumini din adâncuri.

Legănat în cele trecătoare și bine înfipt în cele ale veșniciei, întregul copac era un zâmbet. Se vindecase de absurd, biruind cu Hristos, moartea…
…Acum peste copac a năvălit toamnă târzie.
Lumina s-a spart în mii de fețe, ca un curcubeu. Poezia copacului în plină toamnă e poezia omului care-și transfigurează declinul vieții, înpărtășindu-și destinul lui pieritor cu al cerului și al pământului.
Agoniile cerurilor în toamnă revărsată peste el, sunt ale vieții noastre, iar zilele descresc mai mult în noi.
Ne scuturăm frunzișurile de fiecare clipă îngălbenită ce-a trecut, la fel ca pomul din țintirim, pălit de brumă, de frunze.
Simțim solstițiul toamnei la fel ca solstițiul vieții noastre și, furtunile din afară, ce tot vin peste noi, ne bântuie cu aducerile aminte.
În toamnă, ne contemplăm melancolia împuținării noastre, tristețea treptatei noastre întunecări.
Ne tot bat brume și, ca în veșnicul dor de mit, ca frunzele tivite în galben, grădinile zilelor noastre își coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoșilor.
Avertismente înscrise în tragicele și frumoasele stihii din afară și din noi, cei aflați în căutarea eternității.
Omul și poetul mor, încet, încet.
Sufletul și poezia lui, niciodată!
 

Citește alte articole despre: chemare, teologie, tradiție, măr, statornicie, cimitir

De la același autor

Ultimele din categorie