Mic tratat de însufleţire a lumii

Puncte de vedere

Mic tratat de însufleţire a lumii

    • Mic tratat de însufleţire a lumii
      Mic tratat de însufleţire a lumii

      Mic tratat de însufleţire a lumii

    • Mic tratat de însufleţire a lumii
      Mic tratat de însufleţire a lumii

      Mic tratat de însufleţire a lumii

Copiii dau viaţă lumii din jurul lor. Un băţ cu un şnur devine cal înaripat care zboară peste zări, o cutie de chibrituri devine o cămilă prin deşert după care plângeam cu zeci de râuri de lacrimi când murea – se numea Cămila bactriană –, păpuşa de plastic este iubită mai abitir decât orice bebeluş.

Dumnezeu este Iubirea infinită şi veşnic personală, care a creat lumea din nimic şi din iubire şi păstrează această iubire pentru totdeauna, exprimând-o şi făcând-o să rodească în adâncul fiecărei inimi omeneşti care ascultă bucuria firii.

Noi, oamenii, creaturi microscopice pentru ochii cerului, suntem însă înzestraţi cu cel mai mare dar din univers: libertatea, care înseamnă mişcare de sine, alegere, voinţă, decizie, lucrare şi responsabilitate de fii ai lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că omul poate refuza o veşnicie iubirea nemuritoare a lui Dumnezeu, sau poate aprofunda mereu iubirea Lui, într-o logodire fără sfârşit cu Mirele cel veşnic. Libertatea este puterea dăruită omului de a fi împreună creator cu Cel veşnic, în primul rând creator al propriului pământ şi al cerului din sine. Persoana umană re-creează universul în inima sa şi îl aduce ca ofrandă sau refuz. Omul este deci preot al creaţiei, liturghisind slavoslovia frumuseţii create, sau profanator al lumii, întinând raţiunile firii şi întunecând universul cu propria nefiinţă.

Nu putem şti decât o picătură din oceanul de lucrare al Părintelui nostru ceresc, care poartă grijă de toate galaxiile multi-versului, însă ceea ce ştim este necesar şi suficient pentru a moşteni Împărăţia iubirii veşnice. Printre lucrurile pe care le ştim despre regnul celest al harului este faptul că Duhul Sfânt creează viaţa, o întreţine, stăruie la temeliile vieţii, priveghează la susurul izvoarelor, dă suflare puilor de rândunică, pune mâna şi fereşte firul de iarbă de vântul rece de la răsărit, încălzeşte ca o cloşcă (după cuvintele Marelui Vasile) creaţia, având grijă de fiecare vieţuitoare de pe pământ, de la bieţii microbi până la înţelepţii elefanţi. Este o lucrare infinită de o diversitate uriaşă şi personală. Simplu, Dumnezeu aduce viaţa, o păstrează, o întreţine, o binecuvintează, şi o asumă în viaţa veşnică a persoanelor create. Omul cuprinde astfel liturgic cosmosul, îmbrăţişează lumea în iubire şi poartă în sine în taina ochilor săi, toată frumuseţea lumii pe care o sfinţeşte prin harul lui Dumnezeu care-l umple ca o respiraţie dumnezeiască în noi.

Oricine nu este în Dumnezeu cade în nefiinţă valorică, se umple de întuneric ontologic, se îndepărtează de Izvorul vieţii, aduce moartea temporală şi cea veşnică, creează în sine iadul ca separaţie voluntară de Cel veşnic. Făcătorul de viaţă îngăduie această desfiinţare de sine, din iubirea pe care ne-o poartă nesfârşit. Toate fenomenele morţii nefireşti au o legătură cu această pierzanie a persoanelor umane sau angelice. Creaţia întreagă suspină şi are dureri de naştere, aşteptând răscumpărarea din robia morţii şi a stricăciunii. Acest plâns interior al universului se datorează alienării persoanelor de Soarele cel nemuritor şi frigul galaxiilor provine din împietrirea oamenilor şi îngerilor răi, care L-au pierdut pe Dumnezeu pentru totdeauna. Există milioane de grade cu plus şi doar -273 grade Celsius (0 Kelvin).

Aşadar orice lucru sau persoană care aduce moartea năpraznică sau nefirească este lucru al întunericului. Avortul omoară bebeluşi nevinovaţi în pântecele măcelăriilor umane care se numesc femei sau mame, deci este de la diavolul. Homosexualitatea transformă iubirea în plăcere întunecată şi spurcă temeliile născătoare ale firii sexualizând întreaga persoană umană, deci este amprentă a celui viclean. Eutanasia ucide bătrâni vulnerabili, instabili sau disperaţi, deci este o uvertură a căderii absolute. Războiul este crima multiplicată geometric de dragul stăpânirii malefice şi prolegomena la iad.

Prin extensie orice păcat este o crimă pentru că atentează la viaţa veşnică a făptuitorului şi a celor din jur şi aduce moartea. Mândria este uciderea mulţumirii şi realismului creaturii în faţa Dăruitorului. Lenea este uciderea timpului dăruit pentru agonisirea veşniciei. Ura este uciderea aproapelui în inima noastră care devine abator spiritual. Invidia este omorârea bucuriei pentru frumuseţile şi valorile lumii care nu ne aparţin. Desfrânarea este uciderea iubirii, pentru că o parazitează şi o supune plăcerii neroditoare – care într-un fel sau altul – ucide pruncii în orice stadiu al dezvoltării lor. Iubirea de argint este uciderea echităţii darurilor făcute de Creator şi cauză a sărăciei celor înfometaţi, izvor de lacrimi şi de suferinţă.

Unul dintre criteriile fundamentale ale vieţii noastre veşnice este pruncia esenţială a inimii noastre. Hristos Însuşi a zis: „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Bucuria, nevinovăţia, lipsa de păcate, de mândrie, de preocupări inutile a pruncului, iubirea adevărului, preţuirea totală a iubirii părinţilor, atenţia numai către lucrurile cu adevărat importante – hrana şi afecţiunea, sinceritatea, smerenia, sunt câteva aspecte ale prunciei pe care suntem datori să le păstrăm sau le redobândim prin rugăciune, virtute şi Spovedanie.

Însă există în contextul celor pe care le-am vorbit o altă virtute a pruncilor: capacitatea lor de a da viaţă lumii care vine direct de la Duhul făcător de viaţă, Porumbelul cel veşnic care dăruieşte suflare, sevă şi lumină tuturor vietăţilor din univers, nu numai de pe pământ. Copiii dau viaţă lumii din jurul lor. Un băţ cu un şnur devine cal înaripat care zboară peste zări, o cutie de chibrituri devine o cămilă prin deşert după care plângeam cu zeci de râuri de lacrimi când murea – se numea Cămila bactriană –, păpuşa de plastic este iubită mai abitir decât orice bebeluş, ursul de pluş cu urechea mâncată de vreme mormăie în visul copiilor mei, televizorul vrea să doarmă la ora 10, bucăţica de pâine nemâncată plânge dacă nu o mânânci, icoanele din casă zâmbesc la bebeluşi şi le arată lumea cerească, papucul e nesimţit când nu intră în picior, blocul suspină când trece tramvaiul etc. Totul are viaţă în lumea copiilor, pentru că lumea lor este lumea Duhului Sfânt.

În continuare, adulţii care se îndrăgostesc dau naştere la copii, ca expresie esenţială a însufleţirii lumii. Ei umplu pământul de viaţă împlinind porunca Iubitorului de oameni în zorii creaţiei. Creşterea pruncilor este o universitate a vieţii şi o ucenicie la rai. 

Dimpotrivă, adultul căzut în păcate şi în viclenie transformă viaţa în moarte, materializează duhul interior al lumii, osifică arterele de bucurie ale vieţii, fosilizează iubirea, conservă în formol amintirile vibrante ale luminii. Pentru un păcătos, femeile sunt simple obiecte ale plăcerii, care sunt şi numite astfel, trupurile (proprii sau ale altora) sunt pubele ale păcerilor animalice, animalele sunt bucăţi de mâncare înainte de omorârea lor, puii sunt sacrificaţi ca şi cum ar fi aduşi jertfă pe altar, nu măcelăriţi cu sutele de mii în lagărele de exterminare din ferme. Totul devine obiect, eventual de plăcere, stăpânire sau mândrie. Virtuţile vii sunt comercializate sau valorizate, zâmbetul este estimat valutar, iubirea însăşi ca participare la Dumnezeu este obiect de tocmeală, rugăciunea se negociază ca la zarzavagiu, viaţa însăşi e un pelerinaj la bazarul iluziilor de orice fel.

Reîntoarcerea noastră la lumea purităţii prin bunătate şi însufleţirea lumii din jurul nostru sunt semnele că şi fiinţa noastră se reînsufleţeşte prin Mângâietorul vieţii. Este semnul harului lui Dumnezeu care aduce viaţa: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”. Însufleţirea sinelui şi a cosmosului este semnul ascuns al Învierii care este temelia de sens a istoriei şi ancora veşniciei agăţată adânc în ea. Este bucuria semănării pământului interior cu seminţele Logosului dumnezeiesc şi proorocia interioară a intrării noastre „în pământul celor vii”. Pentru că viaţa – nu-i aşa? – ne picură din ochi când plângem şi înseninează cerurile sufletului, şi dăruieşte sens ochilor sufleteşti, potirele de lumină ale fiinţei noastre.