Migrarea românilor – binecuvântare sau blestem?

 

Este o mare durere, da. Dar este o împrejurare istorică ce poate fi convertită de ortodocşii românii din diaspora într-o şansă nu doar de a lucra la propria mântuire, ci şi de a-L (re)aduce pe Dumnezeu acolo de unde El Însuşi este acum exilat.

Suntem peste patru milioane de români plecaţi din ţară, mai ales în Occident, majoritatea adulţilor fiind din categoriile de vârstă activă. Evident, acest lucru are un impact negativ asupra economiei româneşti şi nu numai asupra ei. Dacă adăugăm la pierderile de populaţie şi declinul demografic continuu, situaţia devine sumbră de-a dreptul. Există rapoarte de specialitate care consideră că, în 2050, populaţia României va fi de doar 14,5 milioane de locuitori. Între efectele negative ale emigraţiei se regăseşte şi numărul mare de familii afectate de divorţ sau în care copiii nu s-au putut bucura de prezenţa constantă a unuia sau a ambilor părinţi. Iar instabilitatea din familii înseamnă o societate mai vulnerabilă. Sigur, se poate vorbi şi despre unele efecte pozitive. Spre exemplu, conform unui studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), din 2006 până în 2015, românii din afara graniţelor au trimis în ţară aproximativ 52 de miliarde de euro. Ca să aveţi un termen de comparaţie, investiţiile străine din aceeaşi perioadă au fost de 41 miliarde de euro. Dincolo însă de beneficiile pe care le-am putea identifica, emigraţia este mai degrabă o tragedie pentru neamul nostru. Cu puţine excepţii, majoritatea celor care au plecat „afară” au fost nevoiţi să facă acest pas din motive economice sau, pur şi simplu, din dorinţa de a avea un trai decent, într-o ţară mai civilizată.

Din câte ştiu, e un fapt fără precedent în istoria României acest exod masiv. Şi nu sunt deloc semne că românii din afara graniţelor s-ar întoarce curând acasă, dimpotrivă. Creştineşte vorbind, noi avem nădejde că nimic nu se întâmplă fără un rost. Că, respectând libertatea omului, Dumnezeu îngăduie uneori chiar şi tragedii la scară naţională. Dar că toate pot avea un sens pozitiv, că toate se pot converti în repere din istoria mântuirii. De aceea este legitim să ne întrebăm, din perspectivă creştină: „Poate fi ceva bun în această poveste care dă semne că va continua încă foarte mulţi ani de zile? Ce poate face Biserica pentru românii din diaspora? Este migraţia o binecuvântare sau un blestem?”.

Teologic vorbind, orice necaz sau încercare (ispită) este o şansă de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Sunt numeroşi cei care dau mărturie că abia atunci când au ajuns să trăiască printre străini au (re)descoperit pe Hristos Domnul şi Biserica Lui. Pentru toţi aceşti ortodocşi s-au înfiinţat şi funcţionează în prezent, în Europa Occidentală, peste 700 de parohii româneşti. A fost un efort impresionat depus de Biserica Ortodoxă Română, de a asigura credincioşilor din diaspora preoţi şi lăcaşuri de cult. Şi încă mai este nevoie de mulţi preoţi şi de multe biserici pentru acele comunităţi nevoite să străbată distanţe foarte mari, până să ajungă la o parohie ortodoxă românească. Este suficient acest lucru? Categoric, nu. Cu tot efortul remarcabil, dacă ne mărginim doar la această lucrare, nu vom putea spune decât: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Dar ce am mai putea face? De ce nu ar fi suficient să purtăm de grijă doar de credincioşii noştri?

După Învierea Sa, Mântuitorul a lăsat un îndemn tuturor celor ce-şi asumă statutul de ucenici ai Săi: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Spre deosebire de ortodocşii greci sau ruşi, cei din spaţiul românesc nu prea pot spune că au împlinit şi această exigenţă evanghelică. Cu siguranţă, nici contextul nu a fost favorabil unei astfel de lucrări. Vicisitudinile istoriei ne-au adus în situaţia de a fi mulţumiţi cu faptul că nu ne-am pierdut dreapta credinţă. Dar cred că a venit vremea să lepădăm paradigma supravieţuirii şi să ne deschidem spre a primi în inimă această chemare a lui Dumnezeu. Să înţelegem că am ajuns în Occident nu doar pentru a cere ceva, ci şi pentru a oferi. Recunoscători ţărilor care ne găzduiesc şi ne oferă un loc de muncă şi un trai civilizat, oferim şi noi un dar: pe Hristos Domnul. Nu e vorba de a face prozelitism sau de a intra în sfera polemicilor confesionale, ci doar de a da mărturie vie despre dragostea lui Dumnezeu, mai ales acolo unde ateismul, consumismul, adicţiile, lipsa de sens, diferitele maladii spirituale fac numeroase victime.

Concret, ce s-ar putea face? Ar fi nevoie de o largă sfătuire în Biserică, între cler şi credincioşi, spre a identifica, în lumina Duhului Sfânt, imperativele misionare ale momentului istoric în care ne aflăm – unul fără precedent pentru Ortodoxia românească. Între deciziile ce s-ar lua apoi, nu cred că poate lipsi aceea de a se sluji, chiar preponderent, şi în limba poporului care ne găzduieşte. Ştiu că există o dorinţă a multor români ca măcar la biserică să se simtă ca în ţară, dorind ca slujbele să se săvârşească exclusiv în limba română. Acest lucru a fost de înţeles în perioada în care cei mai mulţi se amăgeau cu gândul că situaţia e una temporară, că se vor întoarce curând în România. Lucrurile s-au aşezat deja pe un făgaş şi a deveni rigizi în acest aspect ar însemna nu numai să dovedim lipsă de respect pentru limba ce se vorbeşte în ţara care ne-a devenit, de acum, casă, ci şi că subordonăm, în felul acesta, credinţa ortodoxă limbii române. Prin botez, am primit cetăţenie cerească şi suntem creştini ortodocşi, înainte de a fi români. Şi nu putem avea pretenţia ca, pentru a cunoaşte frumuseţea mântuitoare a Ortodoxiei, străinul să trebuiască să ne înveţe limba, decât cu riscul de a aluneca în zona ereziei filetiste. Dacă rămânem cantonaţi în această mentalitate, practic ne asemănăm creştinilor iudaizanţi, care cereau celor convertiţi dintre păgâni să respecte anumite precepte ale Legii date prin Moise, între care tăierea împrejur. Dar dincolo de aceste aspecte dogmatice şi misionare, dovedim nerealism şi nu anticipăm vremurile care vor veni, insistând mai mult pe ideea de neam, decât pe cea de conştiinţă ortodoxă. Deja în acest moment, cei mai mulţi dintre copiii născuţi în diaspora vorbesc mai bine limba poporului adoptiv decât româna. Istoria ne învaţă că, în cel mult două generaţii, urmaşilor noştri le va veni greu să mai înţeleagă slujbele din Biserică, iar asta îi va îndepărta, cu siguranţă, de Dumnezeu.

Sunt multe deciziile de care ar fi nevoie pentru ca prezenţa noastră în Occident să aducă roade bineplăcute lui Dumnezeu. Repet, dacă vom pica în capcana de a stărui într-un continuu efort de supravieţuire şi conservare, vom pierde. Dacă vom fi deschişi şi ofensivi, în sensul evanghelic al cuvântului, şi urmaşii noştri se vor regăsi în Biserică, şi alţii vor descoperi în Ortodoxie corabia capabilă să-i salveze în aceste vremuri potrivnice credinţei în Dumnezeu şi să-i scoată la limanul veşniciei. Nu am putea spune, în concluzie, că migraţia este o binecuvântare pentru poporul român, dar nici că este un blestem. Este o mare durere, da. Dar este o împrejurare istorică ce poate fi convertită de ortodocşii românii din diaspora într-o şansă nu doar de a lucra la propria mântuire, ci şi de a-L (re)aduce pe Dumnezeu acolo de unde El Însuşi este acum exilat.

De la același autor

Ultimele din categorie