Mihai Eminescu pe ulițele satului meu, Erbiceni

Puncte de vedere

Mihai Eminescu pe ulițele satului meu, Erbiceni

    • Mihai Eminescu pe ulițele satului meu, Erbiceni
      Mihai Eminescu pe ulițele satului meu, Erbiceni

      Mihai Eminescu pe ulițele satului meu, Erbiceni

​Fiecare dintre noi a rămas, cred, marcat de „întâlnirea” cu Eminescu. Sigur, în bună parte aceasta s-a petrecut în mediul școlar, când învățătorii și, ulterior, profesorii ni l-au înfățișat prin intermediul genialei sale creații literare. Dacă pentru unii Eminescu a însemnat doar un scriitor oarecare, alții îl consideră un simbol al românismului. Vreau să cred că din ultima categorie fac și eu parte. De aceea l-am trecut, alături de cei din neamul meu, nu doar într-un pomelnic al inimii, ci și în cel de la Sfânta Liturghie, iar acum, la împlinirea a 166 de ani de la nașterea lui, declar odată cu charismaticul părinte Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Îl iubesc pe Eminescu”!

În fiecare an, la mijlocul lui Ghenar, toată nația românească își îndreaptă gândul către unul din cei mai însemnați bărbați odrăsliți pe meleagurile noastre, Mihail Eminescu. Și, cum să nu te gândești la el, cum să nu scrii despre cel în care Dumnezeu a revărsat atâta înțelepciune și lumină?! Odată cu aniversarea nașterii poetului, pe 15 ianuarie, sărbătorim și ziua culturii naționale. Frumoasă și inspirată îngemănare, căci Eminescu reprezintă, după cum afirma Constantin Noica, „omul deplin al culturii române”. S-a scris atât despre el, încât chiar nu știu ce s-ar putea adăuga. Însă viața și opera lui au reprezentat, dintotdeauna, surse inepuizabile de inspirație. Mi se pare uluitor să-l regăsești pe Eminescu, ori de câte ori te-ai întoarce la paginile sale memorabile, mereu tonic, mereu actual, dar deopotrivă tainic, neînțeles, îndurerat și nefericit.

Fiecare dintre noi a rămas, cred, marcat de „întâlnirea” cu Eminescu. Sigur, în bună parte aceasta s-a petrecut în mediul școlar, când învățătorii și, ulterior, profesorii ni l-au înfățișat prin intermediul genialei sale creații literare. Dacă pentru unii Eminescu a însemnat doar un scriitor oarecare, alții îl consideră un simbol al românismului. Vreau să cred că din ultima categorie fac și eu parte.

L-am îndrăgit pe poet încă din clasele primare: îmi aduc bine aminte că am intrat în rândurile pionierilor, într-o excursie la Ipotești. Acolo, în fața casei memoriale, neuitata mea învățătoare, doamna Elena Rață, mi-a așezat la gât cravata roșie cu tricolor, îndelung râvnită de noi, țâncii anilor ΄80. În gimnaziu, apoi, am trăit bucuria de a învăța limba şi literatura română cu un cadru didactic cu totul special, doamna Cornelia Ciobanu. Ne vorbea cu un asemenea patos despre Eminescu, încât era aproape de neînchipuit ca impresionantul chip al stihuitorului să nu prindă contur în bronzul incandescent al inimilor de copii. Însă trebuie să recunosc că a existat un moment special, ce m-a marcat într-un fel aparte, determinându-mă să caut de-a lungul timpului noi și noi informații despre viața și scrierile sale, să-l trec alături de cei din neamul meu nu doar într-un pomelnic al inimii, ci și în cel de la Sfânta Liturghie, iar acum, la împlinirea a 166 de ani de la nașterea lui, să declar odată cu charismaticul părinte Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Îl iubesc pe Eminescu”!

Acel moment de „cotitură” s-a petrecut în anul 1989, prin iunie. Se comemora atunci centenarul trecerii în eternitate a poetului național. Inimoasa noastră profesoară a pregătit un înălțător program cultural-artistic, cuprinzând un bogat recital de versuri eminesciene, dar și o scenetă inspirată din Scrisoarea III, în care am îmbrăcat, nu știu prin ce minune, costume de la Teatrul Național din Iași. Straiele grele și sobre ale domnului valah Mircea, alături de cele din hlamidă strălucitoare, plină de ciucuri, purtate de sultanul Baiazid, au creat un moment de tensiune maximă. Se alcătuise parcă un arc peste timp, ducându-ne în veleaturi demult apuse. La finele serbării la care asistau, ca invitați, cadre didactice de la noi, dar și din alte școli, alături de părinți ai elevilor, doamna a luat cuvântul, mulțumindu-ne pentru tot efortul și dragostea implicării în activitatea culturală.

Vorbindu-ne despre viața și despre sfârșitul dramatic al poetului, ne-a amintit că Eminescu a fost, vreme de un an, inspector școlar la Iași și Vaslui, străbătând cu piciorul ori diligența satele sau târgurile, spre a inspecta peste 150 de școli din cele două județe. Nu pot uita finalul cuvântului dascălului meu: „Iar acum vă voi spune ceva deosebit. Vreau să vă prezint procesul-verbal încheiat de Eminescu după ce a inspectat școala noastră”. În sală s-a auzit un murmur de uimire: profesori și elevi au reacționat la unison: „Extraordinar! Ce interesant! Abia așteptăm!”. Profesoara, cu un glas aproape gâtuit de emoție, a dat citire documentului. Au urmat ropote lungi de aplauze, felicitări, flori. Evenimentul s-a încheiat, dar în minte îmi răsuna parcă un ecou: „Eminescu a venit la mine în sat! Oare pe unde a trecut, pe unde a călcat? Cu cine a vorbit?” şi altele asemenea. Și acum tresar de bucurie la gândul că genialul român a pășit pe meleagurile prunciei mele.

Peste ani, am găsit în arhive hrisovul cu pricina. Ori de câte ori îmi arunc privirea peste el, mă năpădesc din nou emoțiile trăite atunci când am aflat pentru întâiași dată despre existența prețiosului opis ce consemna prezența lui Eminescu pe ulițele satului meu.

Proces-verbal de inspecție, Școala Ierbiceni,

Ierbicenii, 19 noiem. 1875.

Astăzi, inspectând școala din satul Ierbiceni, am aflat 23 de elevi prezenți. Răspunsurile lor au satisfăcut pe deplin. Lectura în clasele superioare merge bine, metodul insonărei e foarte bine aplicat în clasa I. Cunoștințele gramaticale par peste tot sigure.

Se vor introduce în semestrul viitor următoarele cărți:

Clasa I Metoda nouă de Ion Creangă

Clasa a II-a, cartea de cetire editată de Socec, vol.I

Clasa a III-a ,, ,, ,, vol. II

Clasa a IV-a ,, ,, ,, vol. III

Semnătură,

Revizor școlar, Mihai Eminescu

(Cf. mss.rom. 2288, f. 1, Academia Română)