Necesitatea recuperării unei spiritualități integrale

Puncte de vedere

Necesitatea recuperării unei spiritualități integrale

Raționalitatea pe care o descrie Răsăritul creștin implică o plasticitate a existenței care trebuie mereu luată în calcul, însă fără să se uite datele persoanei.

Părintele Stăniloae vorbește de o creștere a omului prin lucruri, căci prin ele se dezvăluie progresiv intențiile iubitoare ale lui Dumnezeu. Numai în om indefinitele virtualități ale naturii capătă un sens, prin el raționalitatea lumii își atinge tot mai deplin împlinirea ei. Și aici trebuie să nu omitem și natura umană, ca spațiu mereu deschis pentru exersarea libertății omului. În acest context se poate vorbi de un progres atât al spiritului uman cât și al lumii prin raporturile între ele. Aceste afirmații sunt cea mai bună exprimare pe care modernitatea a produs-o asupra căii de înțelegere pe care tradiția patristică și, în mod special Răsăritul creștin, le au în privința raționalității lumii. Textele Părintelui Stăniloae nu trebuie privite doar ca unele de teologie, așa cum nici scrierile patristice nu trebuie puse în canoanele strâmte ale raționalismului modern. În mod explicit, Stăniloae vorbea de necesitatea recuperării unei spiritualități integrale, a unui discurs care să depășească fragmentaritatea și să poată răspunde provocărilor recente pe care cercetarea le-a ridicat. În orice caz, în privința relației între știință și teologie, așa cum se pune ea astăzi, perspectiva răsăritean-creștină asupra raționalității universului are o importanță cu totul excepțională.

Această perspectivă, exprimată în cadrele persoanei, a descrierii realității prin raportarea esențială la o dimensiune care nu este cea a naturii, înseamnă posibilitatea depășirii unei paradigme ce a dominat înțelesul științei de la Galilei încoace. Nevoia de obiectivitate este centrală astăzi experimentului științific, și această obiectivitate este garantată de posibilitatea evaluării repetate a unui fenomen potrivit unor parametri, adică de măsurabilitate. Însă nu se ține seama de raționalitatea lumii care înseamnă mai mult decât acest reper al obiectivității, raționalitate care implică ideea de creștere, de virtualitate și maleabilitate. Toate acestea ca rezultat al interacțiunii omului cu lumea, ale cărei consecințe înseamnă o schimbare de fiecare parte. De aceea, în acest sens, când vorbim despre știință trebuie să luăm în seamă datele umanului, dar vizând mai mult decât o subiectivitate estimabilă psihologic.

Vremurile care ne stau în față cer cu evidență această modificare de viziune, căci datele oferite de cercetarea fundamentală nu mai pot fi interpretate și înțelese plecând de la paradigma clasică a științei. Universul nu poate fi pur și simplu descris ca o realitate obiectivă, a cărei existență este garantată și menținută de constante, dar nici omul nu poate fi înțeles printr-un model antropologic care să afirme o esență stabilă a sa. Raționalitatea pe care o descrie Răsăritul creștin, avându-se în special ca reper scrierile lui Maxim Mărturisitorul, implică o plasticitate a existenței care trebuie mereu luată în calcul, însă fără să se uite datele persoanei.

Ceea ce face omul implică consecințe nu doar în sensul că, în urma progresului în cunoaștere, acesta poate stăpâni și manipula realitatea mai bine; adevăratele consecințe țin de aducerea la existență a unor potențialități ale lumii care altfel nu s-ar fi manifestat niciodată. Această interacțiune cu realitatea, cu gradele sale, conduce la o experiență de alt tip, cea care poate fi numită interpersonală, sau altfel spus, cea a comuniunii, care reprezintă taina cea mai adâncă (căci aici este în primul rând apropierea personală între Creator și creatură) dar în același timp temeiul și scopul existenței lumii.