Oare te ştiu de undeva?

„Doamne, învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta şi ne împreunează pe noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, dând nouă şi a vedea în fiecare frate şi soră chipul slavei Tale celei negrăite şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră”.

Două situaţii trăite în aceeaşi Biserică a lui Hristos. În ajunul unei sărbători, undeva, la o mănăstire din România,se întâlnesc două persoane. Una spune către cealaltă: „Îmi pari foarte cunoscut, dar nu ştiu de unde să te iau”. Iar răspunsul (magistral, aş putea spune) răsună şi astăzi în inima mea: „Cu siguranţă ne împărtăşim din acelaşi Potir”. Ce înţelegere profundă a vieţii!

După mai mult timp, într-o biserică de mir din România, mai multe persoane se apropie de Potir şi se împărtăşesc. În aceeaşi zi, după amiază, două dintre persoanele care se cuminecaseră dimineaţă cu acelaşi Hristos, se întâlnesc, în priviri, „din întâmplare”, pe stradă. Se privesc unul pe altul şi merg mai departe. Nici măcar un salut.

Iar dacă aceasta pare să fie o situaţie extremă, să vedem mai îndeaproapae ce se întâmplă duminică de duminică cu noi, la biserică. Liturghia s-a terminat. Părintele predică. Se cam lungeşte. Nu mai termină odată?. În sfârşit, a terminat. Cu toţii ne grăbim să fugim din nou în singurătatea noastră. Eventual, în fuga noastră, aruncăm un „Doamne ajută” sec celor ce pe care-i întâlnim în cale. Şi poate şi un zâmbet. Şi iarăşi am plecat din biserică şi nu m-a întrebat nimeni dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de ceva.   

Eu nu mai  vreau doar „Doamne ajută”. Vreau să mă ajuţi şi tu, îmi doresc să te ajut şi eu! Doamne-ajută! Da, El ne ajută, nu ne îndoim de asta, dar hai să-L ajutăm şi noi să ne ajute! Cum? Părintele Sofronie vine cu răspunsul. El se ruga astfel pentru fraţii din mănăstirea sa: „Doamne, învaţă-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta şi ne împreunează pe noi întru cea a dragostei nedespărţitei legături, dând nouă şi a vedea în fiecare frate şi soră chipul slavei Tale celei negrăite şi a nu uita că fratele nostru este viaţa noastră”.

Dar cum să dăm viaţă acestui cuvânt? Unii mi-ar spune că un prim pas ar fi să ne rugăm unii pentru alţii. Da, şi eu sunt într-un grup de citire a Psaltiri. Şi am o listă cu ceilalţi 19 care se roagă. Dar îi cunosc doar pe 2-3 din acea listă. Ştiu doar că merg şi ei la aceeaşi biserică la care merg şi eu. Pe cine pun eu înaintea lui Dumnezeu? Un nume? Ar putea la fel de bine să fie un număr. Eu aş vrea să pun înaintea Domnului o persoană căreia îi cunosc dorinţele, aspiraţiile, necazurile, împlinirile şi neîmplinirile. Şi aş putea garanta că şi ceilalţi se roagă pentru robul lui Dumnezeu Vlad, despre care nu ştiu nimic. Da, Dumnezeu primeşte şi rugăciunea asta. Şi care-i folosul dacă noi rămânem doar nişte nume impersonale legate între noi doar pe foaia de hârtie pe care s-a alcătuit tabelul de citire a Psaltirii. Eu nu mai vreau să te întâlnesc pe stradă şi să trecem unul pe lângă altul „întâmpinându-ne” cu mai multă răceală decât ne oferă toţi ceilalţi „necunoscuţi” care trec pe lângă noi. E nevoie să ne rugăm uii pentru alţii, dar mai înainte de asta, e nevoie să ne cunoaştem. Într-un mod viu. Aş vrea să ştiu şi eu care sunt poverile pe care le port. Altfel, mie îmi este foarte simplu să mă rog pentru x, y, z, despre care nu ştiu nimic. În ritmul ăsta aş putea pomeni câteva mii de nume. Dar în cel mai bun caz, o să ajung să mă doară gura, nicidecum inima.

De la același autor

Ultimele din categorie