Părintele Ilarion – un vizionar respectuos al generaţiilor viitoare

În chilia părintelui Ilarion, Grigore T. Popa a pus început bun vieţii sale.

În liniştea şi întunericul nopţii, la lumina unei lumânări, plecându-şi genunchii în faţa sfintelor icoane, părintele Ilarion era adâncit în rugăciune. Terminându-şi pravila, închinându-se până la pâmânt rostea:

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea şi îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni, căzând acum către a Ta slavă, cu frică şi cu cutremur, aduc Ţie mulţumire pentru binefacerile de care m-ai învrednicit pe mine nevrednicul robul Tău.

Apoi, înălţând privirea către Născătoarea de Dumnezeu, îi cerea sprijin pentru „băieţii” lui, fiindcă numai de la primitoarea străinilor şi ajutătoarea săracilor, bucuria celor mâhniţi, acoperitoarea necăjiţilor putea veni ajutorul şi alinarea în toate grijile zilnice ce se abăteau asupra sa.

Om al rugăciunii, al chiliei, al Ceaslovului, monahul Ilarion Radu, paraclisier la Catedrala Sfintei Mitropolii din Iaşi era cunoscut pentru spiritul său jertfelnic pe care-l arăta elevilor şi studenţilor săraci cărora le oferea găzduire, hrană trupească şi duhovnicească şi adesea şi câte un bănuţ. Modest şi cu o dragoste mare faţă de aproapele său, acest părinte fusese adus la Iaşi de către Mitropolitul Iosif Naniescu.... „Întotdeauna Dumnezeu alege pe cel necunoscut, lipsit de slavă şi neînsemnat pentru ca lumea să-l afle îndărătul îndărătul acestuia pe El, Cel Preaslăvit, Cel mai mărinimos, Cel mai de seamă.” (1) Acest monah a găzduit vreme de trei decenii sute de tineri care „de pe covoarele bătătorite ale chiliei sale au urcat până la treptele de marmură ale universităţii unde au şi rămas ca profesori” (2) sau au urmat cariere diverse şi onorante.

Cele trei camere ale chiliei sale deveniseră „un adevărat internat pentru copii silitori şi cuminţi cât şi pentru studenţii săraci. (...) câtă grijă avea ca «băieţii» lui să nu sufere de frig şi de foame, să nu umble cu ghetele rupte şi fără haine potrivite pe ei. (...) nu numai că avea grijă să aibă lemne din belşug, dar nici măcar nu lăsa pe «băieţi» să taie şi să care lemnele. Le făcea el, sărmanul, cu toate protestele băieţilor: «Voi aţi venit aici, dragii mei, să învăţaţi; vă trebuie linişte şi vreme numai pentru asta, căci viaţa e grea şi voi sunteţi săraci»... Umbla atât de discret parcă nu era în casa lui, ci se găsea la altcineva. (...) de multe ori se împrumuta de bani ca să poată face faţă cheltuielilor ...” (3).

Singur sau însoţit de «băieţi» în fiecare dimineţă şi seară el rânduia toaca şi trăgea clopotele din turnul clopotniţei.

„La Iaşi în fiecare iarnă se întâmplă câte un frig «cum de treizeci de ani» nu s-a mai pomenit.” (4) Într-o zi geroasă de început de an 1908, unul din copiii de suflet ai părintelui, vine la chilie însoţit de un coleg de-al său, ce umbla „cu un fost pardesiu, transformat într-un fel de dolmănaş, ros în toate părţile” (5), cu mâinile îngheţate şi încălţat cu nişte ghete „de aşa valoare încât din pricina unor ventilaţii create spre vârf” (6) îi degerase un deget şi şchiopăta. Îl adusese la acest blând şi bun monah ce-i ajuta pe toţi ce-i care-i treceau pragul.

Grigore, sărmanul tânăr, avea să-şi amintească momentul întâlnirii cu părintele Ilarion astfel:

Aşa l-am cunoscut: o privire blândă, aruncată asupra mea şi un semn de binecuvântare sub forma unei cruci în creştet.

- Băiet sărac ş-aista părinte, îi explică prietenul meu. 

-Să fie bogat întru Domnul, că are El grijă de toţi. Apoi m-a poftit jos şi m-a întrebat dacă am mâncat. Mi-a dat ceai, ceai rusesc cu felii de colac. Atmosfera era toată de smerenie şi de bună pace. Te simţeai înălţat. Icoane multe şi candelă aprinsă, miros de mirodenii, cărţi de biserică şi linişte – o linişte greu de găsit aiurea cum era acolo. Prin fereastră intrau liniile monumentalei Mitropolii care copleşea sufletul şi prin aer păreau a trece toate puterile sfinte, despre care pomeneşte preotul în  biserică.(7)

Tânărul liceean Grigore Popa îşi făcu loc prin „zumzetul simpatic de şoapte copilăreşti care repetă lecţiile” (8) şi se cuibări într-unul din „divanele mari călugăreşti” (9), unde-i făcură loc şi lui ceilalţi tineri aciuaţi în chilia părintelui Ilarion.

Nicio constrângere exterioară nu făcea disciplina acestor copii, ci numai un aer particular de respect, impus fără căutare, de figura blândă a călugărului şi de vecinătatea bisericii, din turnurile căreia coborau, ca o alinare armonioasă, sunetele clopotelor. Elevii nu erau şmotruiţi de nimeni, nu trăiau cu frica în sân, erau zglobii şi veseli ca toţi copiii, dar se împărtăşeau cu toţii din atmosfera evlavioasă şi tainică pe care o dă biserica şi creşteau muncind cu plăcere pentru o desăvârşire omenească, înfrânând sufletele faţă de ceea ce „nu se cade”.(10)

În rugăciunile sale părintele cerea de la Cel Preaînalt ca lucrarea minţii acestor copii „să se facă temeinic, ca să poată ajunge la strălucire” (11). Făcea câte „o cruce simţită” şi le spunea: „Domnul să vă întărească mintea şi să vă dea putere la învăţătură” (12). Era un „vizionar respectuos al generaţiilor viitoare, impresionat instinctiv de posibilităţile ascunse, care oricând se pot nimeri să germineze într-un copil” (13).

Cu o toleranţă îngerească părintele Ilarion lăsa pe fiecare să se lupte cu cărţile şi nu se amesteca în ideile lor. Asculta tăcut, într-un colţ, discuţii felurite şi el rar adăuga câte o vorbă cu tâlc. Dar discuţiile acestea se făceau liniştit, cu îngăduinţă reciprocă, ca în faţa unei supravegheri de sus. (14)

Sămânţa a fost aruncată şi solul s-a dovedit fertil. În chilia părintelui Ilarion, Grigore T. Popa a pus început bun vieţii sale.

Acest lucru l-a susţinut şi în Aula Universităţii Mihăilene din Iaşi, când, ajuns profesor universitar, s-a întâlnit cu mare parte din «băieţii» părintelui, adunaţi de dragostea pentru binefăcătorul lor, să-l pomenească. A spus celor prezenţi că rugăciunile, binecuvântările, „tămâia şi busuiocul, amestecate cu o voce liniştită s-au înfrăţit în mintea mea pentru totdeauna” (15) şi că din „lumea diafană, în care toate se topesc, dar nimic nu se pierde” (16) unde sufletul său s-a retras „discret”, îi veghează şi se roagă pentru ei.

Toţi cei care au trecut prin chilia părintelui, ca şi Grigore T. Popa, au învăţat de la acesta că în trecutul oricărui om rămâne fapta bună, rămâne dorinţa de mai bine, ca o cârmă misterioasă, pe care au construit-o timpurile ce se adună într-un suflet de om (17).

A da celorlalţi „o luminiţă sclipitoare de bunătate şi de omenie”, s-a străduit să îndeplinească în toată viaţa sa Grigore T. Popa, după exemplul acestui smerit şi milostiv monah. Cum să nu fi rodit în sufletele fiilor spirituali ai părintelui Ilarion astfel de îndemnuri, când ele-şi aveau rădăcina în Sfânta Scriptură: „umblaţi ca fii ai luminii. Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 8-9)?

Ca fiu spiritual ce a făcut ascultare de părintele său duhovnicesc, Grigore T. Popa spera să poată vedea, „la trecerea în altă lume, figura mulţumită a părintelui Ilarion, ca atunci când îi sticleau ochii de bucurie că ne vedea învăţând” (18), şi să-i poată spune că

n-am făcut ce nu se cade şi am citit!...

Note:

1. Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei. Traducere din limba sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucureşti, 2007.

2. V.A. Gheorghiţă, Câteva amintiri despre părintele Ilarion, în Protos. dr. Vasile Vasilache, „Un binefăcător. Monahul Ilarion Radu”, Editura şi Tiparul Sfintei Mânăstiri Neamţu, 1940.

3. Mihai David, Părintele Ilarion Radu, în Protos. dr. Vasile Vasilache, „Un binefăcător ...”.

4. George Topîrceanu, Minunile Sfântului Sisoe. Ediţie îngrijită şi prefaţată de George Sanda, Ed. Junimea, Iaşi, 1972.

5-18.  Grigore T. Popa, Părintele Ilarion, în Protos. dr. Vasile Vasilache, „Un binefăcător ...”.

Citește alte articole despre: chilie, Grigore T. Popa, Ilarion Radu

De la același autor

Ultimele din categorie